Fabuloasa Românie. Minunile Iaşiului. În căutarea lui Eminescu

14 Iun 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Minunile Iaşiului. În căutarea lui Eminescu

Câtă tânguire şi foşnet de frunze moarte e mereu în poezia de dragoste a lui Eminescu! Oricât de strălucitor şi viu ar fi Iaşiul cu străzile sale, grădinile sale, bisericile sale, clădirile sale, de câte ori rosteşti versul eminescian, totul, dar absolut totul, îmbracă haina cu miros de frunză amară de nuc a melancoliei.

În Iaşi, dacă o porneşti din piaţa Ştefan cel Mare, ai în toată spendoarea Palatul Culturii, considerat a fi cea mai reuşită realizare a stilului neogotic din România, care include în el Muzeele de Istorie, Etnografie, Artă şi Politehnic. De remarcat aici este Sala Voievozilor, de unde, din medalioane, te urmăresc cu privirea toţi domnitorii blagosloviţi ai Moldovei. O iei agale pe strada Ştefan cel Mare şi respiri liniştit, moldoveneşte! În dreapta, spre Hanul Moldova, Casa cu Arcade, sediul tiparniţei Mitropolitului Dosoftei, de peste 300 de ani biruie timpul.

Ceva mai în faţă, înălţat între 1800-1816, se află Palatul Iordachi Rosetti Roznoveanu, astăzi sediul Primăriei Municipiului Iaşi. Când a fost construită, clădirea era cea mai strălucitoare locuinţă din capitala Moldovei. Din 1893, palatul a fost cumpărat şi amenajat pentru a deveni reşedinţă a principelui Ferdinand, moştenitorul tronului. Pe partea stângă, venind dinspre Palatul Culturii, te întâmpină Biserica Trei Ierarhi.

Ridicată între anii 1633-1642 de către domnitorul Vasile Lupu, biserica are întreaga faţadă, de la temelie şi până la acoperişul turlelor, îmbrăcată într-o broderie de piatră cu motive orientale în peste 30 de rânduri orizontale. În biserică, mereu pomeniţi la slujbe, purificaţi prin fumul de tămâie şi având candelele nestinse, odihnesc întru somnul de veci domnitorii Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza. La câţiva paşi, impunătoarea Catedrală Mitropolitană dă senzaţia că toată suflarea ortodoxă a Iaşiului ar putea încăpea în ea. 

Treci apoi prin Piaţa Unirii, hrăneşti din pumni mulţimea de hulubi ce-şi au cuiburile în podurile Hotelului Traian, îţi arunci un ochi spre Biserica Banu şi ajungi în Piaţa Mihai Eminescu. Încadrat de două figuri alegorice: filosofia şi poezia, poetul nepereche deschide calea spre Copou. Însă până să ajungi să te plimbi pe aleile Grădinii Copou, nu e rău să intri un sfert de ceas în holul Universităţii ca să-ţi bucuri sufletul cu pictura lui Sabin Bălaşa. Abia apoi poţi să intri în Grădină, ca să vezi adevăratul templu eminescian: Muzeul Mihai Eminescu.

După aceea, dacă vrei să treci de la liric la epic, sus, în Dealul Copoului, stă sub cerul norilor, al ploilor şi-al înserărilor „Casa Mihail Sadoveanu”. Aici, între 1918-1936, „Ceahlăul literaturii române” a scris 36 de titluri din opera sa. Te întorci şi, părăsind centrul, te afunzi în mahalaua Ţicăului, numită şi „Valea Plângerii”. O căsuţă modestă, cu patru ochiuri de geam şi o curte sufocată de verdeaţă, îţi aminteşte că aici, bărbos ca o gorilă, dar bun ca un câmp mirosind a fân şi-a fum răsucit în soare, a locuit bădiţa Creangă preţ de 17 ani, în 1879 găzduindu-l câteva luni şi pe bunul său prieten, Eminescu.

Din turnul Mânăstirii Golia, ori de sus, din vârful plopilor fără soţ, coboară înserarea. Iaşiul, durat în tăceri de biserici, intra deplin în noapte. Nu se mai auzea nici glas de om, nici huruit de roţi, nici vuiet de maşini trecând în viteza gândului. Uneori, în depărtarea Tataraşului, hămăiau câinii, ca la ţară. Turlele bisericilor de pretutindeni şi plopii arătau cerul. Luna se înălţa înclinând argintiu zările, dezvelindu-se tot mai albă, pe deasupra turlelor, pe deasupra plopilor, peste faldul dealurilor. Aşa îmi amintesc Iaşiul.... 

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră