Ridicate cam în aceeași perioadă de timp, prin voia Domnului și truda oamenilor, pe fostele pământuri ale măritului rege Decebal, Mânăstirea Prislop și Biserica din Densuș au avut o mare însemnătate în dezvoltarea culturii bisericești a românilor din Transilvania. Căci, azi, nu e credincios în țara asta care să nu fi auzit că la Prislop a slujit însuși părintele Arsenie Boca și nu e istoric sau cercetător de artă care să nu consemneze valoarea arhitecturală a bisericii Sf. Nicolae din Densuș.
În apropiere de Silvașu de Sus, la 9 km nord-vest de orașul Hațeg, între dealuri împădurite, se află vechea mânăstire Prislop. Cronica intitulată „Plângerea sfintei mânăstiri a Silvașului din eparhia Hațegului din Prislop” – descop
erită la mânăstirea Căldărușani – atribuie întemeierea mânăstirii Prislop călugărului Nicodim. Fiind o ctitorie a lui Nicodim, care a zidit anterior Tismana și Vodița, mânăstirea Prislop a fost închinată ca metoh mânăstirii Tismana. Dar pe lângă aceasta, argumentul că aparține vremii lui Nicodim este însăși arhitectura. Priaslop este singurul monument religios din Transilvania cu plan triconc. El se aseamănă perfect cu cel de la Vodița.
Mânăstirea a fost înființată în jurul anului 1400, cu ajutorul primit de la Mircea cel Bătrân. Construcția este din piatră. Potrivit inscripției zugrăvită în 1579, se consideră ca al doilea ctitor al mânăstirii fiica lui Moise-Vodă, Zamfira, datorită căreia biserica a suferit în 1564 o restaurare radicală, o adevărată zidire din temelie.
Aceată biserică a fosr des căutată de către călugării din Muntenia. În sec. al XV-lea, la Prislop exista o școală. În sec. al XVI-lea a fost reședința episcopului Silvașului. În dreapta intrării se poate vedea o piatră cu stema Țării Românești și o inscripție în latinește și slavonește. Este piatra de mormânt a Zamfirei, îngropată la Prislop în 1580.
În 1948 starețul mânăstirii devine părintele Arsenie Boca, iar după ce sălașul s-a transformat într-o mânăstire de maici, a rămas ca duhovnic până în 1959, când comuniștii i-au risipit obștea, urmând ca părintele să fie stabilit cu domiciliu forțat în București. Din 1976, Prislopul este mânăstire de maici. Azi, de sfinte sărbători, se fac perelinaje la mânăstire.
Situată la sud-vest de Hațeg, pe un drum local, sub pădure, pe valea pârâului Densuș, demnă de a fi vizitată în comuna Densuș este biserica Sf. Nicolae, valoros monument de arhitectură. Clădirea se înfățișează ca o masă cubică, încălecată de turlă, cu baza tot cubică, cu corp prismatic și acoperiș de piatră, piramidal, străpuns de patru frontoane triunghiulare.
Încăperea interiorului e pătrată, în mijloc cu patru stâlpi masivi care susțin turla, și un altar cu absidă semicirculară, puțin alungită. Structura puțin obișnuită, precum și forma și dimensiunile planului, sugerează înfățișarea clădirilor de cult caracteristice epocii de început a arhitecturii românești de zid.
La ridicarea bisericii s-a folosit piatră brută, precum și materiale aduse de la Ulpia Traiana, din apropiere. Acestea se compun din blocuri mari ecarisate, parte de marmură, parte de calcar și gresie, din fusuri și baze de coloane, etc.
În interior, zidurile sunt tencuite, iar sub tencuiala recentă se găsesc fragmente de picturi murale dintr-o epocă ceva mai târzie, căci construcția pare a fi din ultimul sfert al veacului al XIII-lea. Tinda este partea cea mai recentă (sec. al XV-lea), față de celelalte adausuri de prin sec. al XIV-lea. Păstează urme de pictură din veacul al XV-lea.
În aceată comună s-au născut frații Aron Densușianu (1837-1900), istoric literar și filolog, profesor la Universitatea din Iași, și Nicolae Densușianu (1845-1911), istoric, precum și fiul lui Aron, Ovidiu Densușianu (1873-1938), filolog, lingvist, folclorist, istoric literar și poet, profesor la Uniersitatea din București.
Și nu poate fi o întâmplare venirea lor pe lume acolo, fiindcă, așa cum spune un vers: „pe pământul vechii Dacii/când mai mare, când mai mic...”, din viteji și destoinici strămoși, nu se puteau naște decât stră-strănepoți care să ducă mai departe cultura și probitatea morală a înaintașilor lor.
