Aflate în apropierea fostei capitale a Țării Românești, Târgoviște; mănăstirile au avut de-a lungul timpului un rol politic, religios și economic de necontestat. Unele au căpătat o aură de simbol național, în incinta lor fiind îngropate rămășițele pământești ale foștilor domni.
Aproape de Târgoviște, cât ai merge călare un sfert de ceas, se află vestita Mănăstire Dealu. Și acolo unde voievozii și-au priponit caii, și-au plecat genunchii și și-au descoperit capetele domnești întru rugăciune și slava Domnului, acolo puteți merge pentru tihnă și pace sufletească ori pentru bucuria minții și desfătarea privirii.
Cum ieși spre partea de nord-vest a Târgoviștei, Mănăstirea Dealu îți apare (evdent, pe o culme de deal!) înconjurată de un pâlc de pădure din care doar turlele răsar semețe. Iei drumul pieptiș și după ce faci câteva curbe în urcuș ajungi la porți. Sari peste îndemnul biblic ”bate și ți se va deschide!”, căci porțile mari de sub turnul clopotniței sunt mereu deschise, și intri
Înconjurată pe toate părțile din ziduri groase de cărămidă roșie, incinta mănăstirii te lasă fără grai: e ca o fortăreață unde nimeni nu poate pătrunde decât asediind-o sau bătând la intrare. Vechimea sfântului lăcaș se pierde în negura vremii, necunoscându-se cei dintâi ctitori și nici prea multe date despre începuturile vieții sale spirituale.
Unii cercetători susțin că ar fi fost ctitorită de către urmașii lui Vlad Dracul, deoarece acesta când a fost ucis, în 1446, ei l-ar fi îngropat ”în deal, la vii, unde au ridicat o bisericuță din lemn, numită multă vreme ”Gropnița Drăculeștilor”.
Parcă pentru a întări această supoziție, multă vreme au circulat legende locale care aminteau că, în nopțile cu lună plină, chipul lui Vlad Dracul era proiectat în mișcare pe zidurile mănăstirii.
Alți istorici sunt de părere că aici ar fi existat o viață mănăstirească chiar la sfârșitul secolului al XIV-lea sau că mănăstirea exisita ”de pe vremea gloriosului voievod Mircea cel Bătrân”. Oricum, prima atestare documentară a Mănăstirii Dealu o găsim într-un document din 28 martie 1451, emis de Vladislav al II-lea.
De atunci, mulți domnitori ai Țării Românești și-au plecat frunțile și chiar și-au lăsat trupurile în cripta bisericii, ca loc de așteptare pământeană pentru cereasca Judecată de Apoi.
Ba mai mult, pentru pomenire, domnitorul Radu cel Mare a întemeiat aici prima tipografie a Țării Românești, aceasta numărându-se printre primele patru tipografii din Europa, în care s-au tipărit cărți în limba slavonă.
Între timp, mănăstirea a avut parte și de războaie și de pace și de cutremure, căci poate așa a fost voia Domnului Unic și Nepământean. În anul 1601 s-a așezat în biserică, alături de alți voievozi, și capul tăiat mișelește al lui Mihai Viteazu.
Călcată de oști străine și năruită de cutremure, cetatea și chiliile au fost reparate de mucenicul voievod Constantin Brâncoveanu, apoi de mitropolitul Dionisie Lupu, între anii 1795-1803, și de domnitorul Gheorghe Bibescu, între anii 1845-1856.
Aici a funcționat și un liceu militar, până în ziua de 10 noiembrie 1940, când din nou s-a dărâmat la cutremurul cel mare și s-a pustiit totul. A trebuit să vină anul 1953, când Preafericitul Patriarh Justinian a trudit pentru a o zugravi din nou și a o împodobi cu odoare.
De atunci a fost pace, nimeni n-a mai tulburat liniștea Mănăstiri Dealu și nici fantoma lui Vlad Dracul nu s-a mai zărit pe zidurile bisericii.
