Vremurile când „flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile“ s-au dus demult. Civilizaţia oraşului venită peste apa Ozanei ,,cea frumos curgătoare“ a schimbat radical climatul calm, ţărănesc al Humuleştiului de altădată. Copiii satului ştiu cu toţii cine a fost Ion Creangă, însă nu mai ştiu să se joace şi nici să trăiască starea de graţie a unei copilării fără griji. Au, în schimb, role, biciclete, scutere, calculatoare şi discoteci.
„Stau câteodată şi mi-aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii. Ş-apoi Humuleştii, şi pe vremea aceea, nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătâiu, ci sat vechiu răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau a învârti şi hora, dar şi suveica“.
Aşa începe Ion Creangă evocarea „Amintirilor din copilărie“. Totul pare idilic, îmbrăcat într-o haină croită de când lumea pe configuraţia socio-administrativă a satului, poleită cu tihna copilăriei fără mari probleme. Grijile erau preluate de părinţi şi bunici lăsând loc celor mici să-şi petreacă bucuroşi cea mai fericită perioadă a vieţii: copilăria.
Şi, la rându-le, ţâncii profitau din plin, ba încurcând cânepa Măriucăi, ca Nică, ba uitându-i Dumnezeu la scăldat, ba fugind de la şcoală când simţeau că se îngroaşă gluma cu ascultatul, ba mergând cu uratul când nici nu cădea bine înserarea. Căci, vorba lui Creangă: „Dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă; dacă-i popă, să citească…“
Prinşi în vâltoarea evenimentelor, în ochiul timpului ce nu mai are răbdare să clipească rar pentru nimeni, copiii şi oamenii din Humuleştii de azi au uitat definitiv tihna şi pacea unor vremi trecute. Obiceiurile nu se mai ţin, totul se face în grabă, de parcă şi anotimpurile şi ceasul ceresc se mişcă pe cadranul vieţii cu viteză sporită.
Pentru humuleşteni, apusele vremuri mai sunt vii doar în „Amintirile“ lui Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca...“
Acum, cartier al oraşului Târgu Neamţ, Humuleştiul niciodată nu va mai fi trezit şi nu-şi va mai începe activitatea matinală după ceasornicul biologic al pupezei din tei şi nici nu va mai vui vreodată iarna de vătraiele, belciugele şi beşicile de porc ale copiilor de vârsta lui Nică ori de suduielile unuia ca popa Oslobanu.
Din orice parte ai intra în Humuleşti, plăcuţe-indicatoare te îndrumă spre Casa Memorială „Ion Creangă“. Situată pe strada Ion Creangă, chiar în vatra satului, aproape de biserică şi de şcoală, casa este uşor de reperat. În cele trei camere ale casei e linişte. Nimeni nu se mai ascunde după „cuptiorul cel humuit“, mâţele nu mai crapă jucându-se cu motoceii, „vatalele“ de la războiul de ţesut sunt încremenite de zeci de ani. Obiectele de muzeu stau triste, spânzurate pe pereţi.
Afară, pe prispă, copilul cu părul bălai nu mai iese să râdă la soare, ca să se îndrepte vremea. Pe băncuţele de lemn din curte arar se aşază vizitatorii. Nimeni nu mai are timp. Lumea se grăbeşte. Toţi vin, vizitează şi pleacă preocupaţi. Dintr-un colţ al grădinii, sub un liliac uscat, bustul lui Creangă priveşte trist spectacolul uman. Parcă nimeni nu mai vrea să-şi trăiască propria copilărie, darămite s-o înţeleagă şi să se bucure de a lui.
Gard în gard cu Casa Memorială, doamna Gârneţ Niculina a pus pe picioare o afacere care-i înfloreşte de ani buni. Humuleşteancă get-beget a cumpărat terenul de la un stră-strănepot de-al lui Creangă, de la Botoşani. Pe vechea grădină de zarzavat a amenajat un miniparc tematic cu personaje din poveştile, povestirile şi amintirile din copilărie ale lui Creangă. Personajele au fost turnate în gips de un meşter de la un teatru din Braşov, iar animalele au fost împăiate de un profesor din Târgu Neamţ.
În curtea micuţă stau la un loc mătuşa Marioara, capra cu trei iezi, ursul păcălit de vulpe, cocoşul din punguţa cu doi bani. Aşezat la intrare, Nică este cel care deschide calea poveştilor. Fire întreprinzătoare, doamna Niculina a mai aranjat şi două standuri cu suvenire şi un restaurant cu numele „Smărăndiţa“.
„Din vremea lui Creangă nimic nu a mai rămas în afară de casă şi de Ozana. Poate pe la Broşteni sau la Pipirig să mai fie ceva de atunci. Puţini oameni din Humuleşti mai lucrează la câmp. Majoritatea muncesc în Târgu Neamţ, pe la atelierele de mobile de aici, sau sunt plecaţi în străinătate. Eu, cu parcul, sunt în al cincilea an de funcţionare şi îmi merge bine, căci practic preţuri mici. Afacerea are succes, pentru că acest traseu duce şi spre mănăstiri, este cel mai vizitat din Neamţ“, spune doamna Gârneţ. Sub un ram de cireş golit de frunze, mătuşa Măriuca aşteaptă în zadar cu băţul ridicat ca un altul de teapa lui Nică să mai vină la furat de cireşe.
La Humuleşti, nu e departe vremea când copiii de aici, adulţi fiind, îşi vor aminti mai degrabă de lecţiile învăţate despre copilăria lui Creangă, decât de propria lor copilărie. Pe uliţele neasfaltate puţini se mai văd trecând de colo-colo. Unii sunt la şcoala din localitate, iar cei mai mulţi plecaţi la Târgu Neamţ, Piatra Neamţ sau chiar la Iaşi. Cei rămaşi în Humuleşti „mătură“ în grabă străzile călărind semicursiere şi scutere sau îşi fac veacul în faţa calculatoarelor.
La două străduţe în spatele Casei Memoriale, un pui de tei plantat de curând vrea să amintească de teiul din care afurisita de pupăză îl spurca în fiecare dimineaţă pe Nică. Puţini copii ajung să se joace aproape de locul acela. Ba, mai mult! Tot aproape de casa lui Creangă, pe strada principală, în faţa gospodăriei familiei Andreescu (cea care a cumpărat terenul), o pancartă anunţă că aici a locuit cândva mătuşa Măriuca.
Lângă gard este un cireş uriaş, dar niciunui ţânc nu-i mai trece prin minte să repete, vara, isprava lui Nică. Au alte preocupări şi trăiesc o altfel de copilărie. „Cum nu se dă ursul scos din bârlog, ţăranul de la munte, strămutat la câmp, şi pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti…“ Azi, însă copiii satului o iau care-ncotro. Fără ca amintirile să-i mai ţină legaţi de vatră.
Nimic de condamnat în asta, căci humuleştenii ori cei îmbogăţiţi din Târgu Neamţ au fost întotdeauna buni gospodari şi oameni harnici. Doar că s-au dus pe apa Ozanei aspectul şi configuraţia de „sat răzăşesc“, cum îl numea Creangă. Cartierul Humuleşti arată ca o simplă suburbie a oraşului Târgu Neamţ.
Case cu etaj, vile somptuoase, intersecţii semaforizate, bănci, magazine cu materiale de construcţii, maşini ultimul tip, toate ţin isonul oraşului alăturat. Din vechiul sat a rămas să înfrunte timpul doar casa părintească a lui Creangă, devenită „Muzeul Memorial Ion Creangă“, şi albia Ozanei din apropiere.
Şcoala în care a învăţat este demult refăcută, renovată şi sporită cu alte trei corpuri de clădiri. Astăzi se numeşte „Şcoala nr. 3 Ion Creangă“ . Peste drum, vechea Biserică Sfântul Nicolai a fost dărâmată şi mutată într-un sat învecinat. În locul ei s-a construit alta, în 1908, care, în 1994, a fost extinsă şi reînălţată cu cinci turnuri, având o arhitectură aidoma bisericilor clădite de Ştefan cel Mare.
În micul cimitir din curtea bisericii, în anul 2000, au fost depuse într-un mormânt osemintele părinţilor, fraţilor şi surorilor lui Creangă. Pe troiţa ridicată în faţa mormântului stă scris: „Osemintele lui Ştefan al Petrii au fost aduse de la Prigoreni, Iaşi (moşia cronicarului Ion Neculce)“.
