În primii ani ai fragedei democrații instaurate în România după Decembrie '89, visul de mai bine al românilor făcea o reverență continuă în comparație cu modul în care se trăia și muncea în ”țările civilizate”...
Nu greu deloc să remarci faptul că, la 35 de ani după acele momente, am cam bătut pasul pe loc, dacă nu și mai rău, am regresat, și am rămas în destul de multe domenii la același nivel aspirațional, jinduind în continuare la ”țările civilizate”.
N-ar fi fost prea greu, dar nu prea ne-a interesat să facem acest pas, fie din cauza celor care ne-au condus, lipsiți de viziune sau de alt interes decât cel personal, fie chiar a noastră, inerți atunci când problemele nu ne lovesc direct.
Un exemplu în acest sens ne este oferit de modul în care se prezintă sediul companiei naționale de aviație - TAROM - o insituție la care, ca și în cazul Educației, fiecare nou șef numit la conducere promitea să aducă reforma din temelii, una care sa binecuvânteze calea către mult-dorita profitabilitate, dar care era nevoit să recunoască la final de mandat că au fost doar niște vorbe...
Aerul de gară aflată într-un colț uitat de lume te întâmpină chiar de la prima ocheadă pe care o arunci clădirii. Pereții lasă să se vadă, extrem de direct, fără vreo urmă de cochetărie urmele trecerii anilor, ale vânturilor și ploilor, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva e vorba de o mostră a procesului de cercetare a fenomenului eroziunii.
Așa cum se prezintă, înțepenit în timp, sediul TAROM poate fi oricând scena de desfășurare a unor evenimente ce au avut loc în secolul trecut, de când datează probabil și cea mai recentă renovare, și, cu siguranță, dacă nu se află pe lista producătorilor unor filme de epocă, ar trebui să fie cât mai degrabă înscris.
Încă de la intrare te întâmpină, deloc prietenos, o crăpătură ce te face să-ți pui întrebări despre riscul pe care ți-l asumi pătrunzând în clădire. Dar, dacă ești prieten cu aventura și deja ai intrat, înăuntru descoperi același peisaj dezolant, cu pereți pe care, în cel mai fericit caz doar zugraveala s-a coșcovit și atârnă, gata să se facă praf la prima adiere de vânt, iar în cel nefericit s-au lăsat pradă ”operelor de artă” pe care igrasia le-a scrijelit pe fața lor, fără nici cel mai mic simț estetic.
Mobilierul n-avea cum să se sustragă peisajului, pare atât de vechi încât e clar că cei care au semnat pentru preluarea lui în inventar au plecat deja dintre noi într-o lume mai bună.
Această ambianță e locul în care își desfășoară activitatea și piloții TAROM, oamenii în mânile cărora ne încredințăm viețile de fiecare dată când ne apucă dorul de ducă spre zări mai mult sau mai puțin îndepărtate, cărora trebuie să le fim recunoscători pentru că, trecând peste continua eroziune la care sunt supuși, fie din cauza programului de zbor foarte încărcat, fie al neîmplinirii generate de salarii, mici în comparație cu companiile concurente, își păstrează echilibrul și reușesc să se impună cu un profesionalism desăvârșit în meseria pe care și-au ales-o.
