MOTTO:
„Oamenii au stele care nu sunt aceleași.
Pentru unii, care călătoresc, stelele sunt niște călăuze.
Pentru alții, ele nu sunt decât niște luminițe.”
Antoine de Saint-Exupéry
M-am tolănit în iarba mătăsoasă, chiar la marginea satului, unde se termină ulița bunicilor. Nu cred să am mai mult de cinci ani și o groază de visuri... Vara mi se pare fără sfârșit. Mă prinde înserarea pe izlazul încă necotropit de arșiță. Cerul, cu pogoanele-i infinite, se spuzește de stele și devine fosforescent. Îmi caut astrul meu, mereu se ivește în pragul nopții. Îl găsesc cu ușurință în puzderia de lumunițe și îl înșeuez ca pe un murg ascultător. O pornim alandala pe tărâmurile de dincolo de orizont. Oho, îmi place la nebunie să colind, să nu stau locului! N-am deloc astâmpăr, curiozitatea nu-mi dă pace niciodată și hoinăresc întruna... Timpul încremenește parcă și călătoria nu are capăt. „Hai acasă, că se răcește mâncarea!” mă strigă ma'-marea de pe cărarea ce coboară în vale, alungând vraja...
Dar nu definitiv. Acum am trecut de vârsta majoratului și servesc patria, cu arma la spate. Este iarnă, gerul mușcă hain și zăpada trosnește sub pâslarii groși și greoi. Câțiva câini pribegiți prin curtea cazărmii mă însoțesc în rondul nocturn. Mă opresc din mers și cercetez văzduhul senin sticlă. Îmi caut iarași steaua de odinioară. E tot acolo, nu într-atât de strălucitoare, și mă așteaptă. Îi sar în spinare și o luăm la goană, ce dacă am dezertat? Nu mi-a pierit neam pofta de aventură și nici de plămădit iluzii. Ehe, îmi închipui atâtea că abia le car cu mine între două posturi de pază ! Aud pași la o aruncătură de băț și tresar. „Parola!” strig ca la regulamentul militar, izgonit din reverie...
Ceasul ticăie neistovit și agasant, cum să-l opresc? Sunt student la Drept și nu-mi mai ajunge o stea, le-aș vrea pe toate. Toate! N-aș lăsa una altcuiva! Îmi imaginez că omenirea va arăta altcumva după ce o voi curăța de păcatele penale. Deasupra, bolta înaltă a înflorit și mai și, aproape să mă orbească. O mângâi cu privirea din gura cortului, printre brazii fremătători, răsăriți în vârful muntelui. Nu rezist ispitei și o iau la sănătoasa, suit în cârca bidiviului strălucitor. Unde am zbughit-o? Oriunde nu există bariere, lumea întreagă îmi aparține! De jos, din culcușul afânat, vocea iubitei mă cheamă tânguitor...
„Dacă într-o zi îți vine să plângi, caută-mă…
Nu promit să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine.
Dacă într-o zi îți vine să fugi, caută-mă…
Nu promit că o să te opresc, dar pot să fug cu tine.
Dacă într-o zi nu ai chef sa asculți pe nimeni, caută-mă…
Promit să tac oricât vrei.
Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund…
Vino repede să mă vezi…
Poate eu am nevoie de tine…”[1]
Ezit să mă întorc, e nespus de greu să părăsești infinitul. Întârzii cât să găsesc cuibul gol, dar promit să o caut...
M-a înghițit bezna - densă, umedă, cancerigenă. Firmamentul s-a stins deodată, un licăr n-a rămas, și nimic nu mai este ca înainte. Viața și-a pierdut contururile cu care mă obișnuisem. Zac și nu știu pe cine să implor ca să mă scoată la liman. Improvizez o rugăciune pe versuri:
„N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi,
Surâd numai acei care suspină,
Azi n-ai iubi, de n-ar fi fost să gemi,
De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Și dacă singur rana nu-ți legai,
Cu mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după un colț de rai,
De n-ai purta un strop de iad în tine.
Că nu te-nalți de jos până nu cazi
Cu fruntea-n pulberea amară,
Și de re-nvii în cântecul de azi,
E' c-ai murit în plânsetul de-aseară.”[2]
Și Cel de Sus îmi ascultă jelania și-mi aprinde steaua ce îmi lipsise atâta...
S-au strâns ani cu duiumul și, rând pe rând, m-au părăsit visurile. Nu și astrul ocrotitor, dar mi-a dispărut curajul s-o încalec și să hălăduim aiurea, ca altădată. Prefer să o însoțesc cu privirea adâncit în mușuroiul de țărână și să o povestesc cu condeiul pe hârtie. Poate că și ea a obosit, poate și eu... Poate și-o dori un alt pasager, Dumnezeu știe! Suntem ca doi iubiți târzii, care nu mai au ce să-și mărturisească... Și, din nefericire, „nu în puține cazuri, femeia şi bărbatul nu ştiu să se despartă la vreme. Aşteaptă să dispară tot ce i-a apropiat şi legat, până ajung să le fie silă de ei. În loc să transforme despărţirea însăşi în ceva deosebit, de care să-şi aducă aminte cu duioşie mai târziu, târăsc un rest de dragoste ca un hoit care miroase urât.”[3] Se apropie iarna și, uitându-mă îndărăt, zăresc urma pe cer lăsată de mine. Din ce în ce mai vagă, mai lipsită de chenar. Involuntar, îmi îngrop ochii în colbul propriilor pași și-mi trec pe răboj înălțările și prăbușirile. Nu-i deloc lesnicios să te autopsiezi... „Tataie, tu când o să mori ?” mă țintuiește candid nepoțelul. Când va fi să mi se stingă steaua părelnic făgăduită mie de ursitoarele poznașe, i-aș răspunde, dar n-ar pricepe, așa că tac. Și o implor să-mi sporească zilele...
