În ultimii 40 de ani, a existat o dezbatere activă asupra eticii uciderii sau a permiterii morții nou-născuților grav bolnavi, cu dizabilități și chiar a celor sănătoși. Această problemă este poate cea mai controversată dezbatere bioetică din primii ani ai secolului XXI cu atât mai mult cu cât infanticidul este în prezent legal în Țările de Jos. „Protocolul de la Groningen”(2002) permite medicilor să ucidă nou-născuți la cererea părinților lor. Retragerea activă a îngrijirii medicale este o parte standard a îngrijirii nou-născuților cu dizabilități severe și suferință în Marea Britanie, SUA, restul Europei și aproape în toată lumea.
În 2019, în SUA, senatorul republican Ben Sasse a depus un proiect de lege intitulată „Legea de protecție a supraviețuitorilor avortului născuți în viață” / Abortion Survivors Born Alive Protection Act. Legea ar fi modificat codul penal federal, instituind pedepse (amenda și / sau închisoarea până la cinci ani) pentru practicienii din domeniul sănătății, care nu oferă anumite îngrijiri medicale „în cazul unui avort sau al unei tentative de avort care are ca rezultat un copil născut viu”. Proiectul de lege cerea ca „practicianul din domeniul sănătății prezent la momentul nașterii a copilului” să „exercize același grad de abilitate profesională, grijă și diligență pentru a păstra viața și sănătatea copilului pe care un om rezonabil de diligent și un medic conștiincios al sănătății le-ar oferi oricărui alt copil născut viu la aceeași vârstă gestațională”. De asemenea, se cere ca copilul să fie „transportat imediat și internat într-un spital” în urma acelei „aptitudini, grijă și diligență” profesionale.
Proiectul a căzut în Senat datorită opoziției democraților (doar trei democrați au votat în favoarea acestuia). Senatorii democrați și-au justificat opoziția prin faptul că proiectul de lege introduce „interferența guvernului în îngrijirea sănătății femeilor, în viața familiilor” că „este un efort de a intimida medicii cu amenințarea răspunderii penale pentru efectuarea unui avort sigur și legal, ceea ce va avea un efect înfricoșător asupra capacității femeilor de a accesa serviciile de care au nevoie în Statele Unite”. În mod similar, 17 grupuri medicale au declarat (într-o scrisoare către Senat) că proiectul de lege este „o altă restricție a accesului femeilor la îngrijirea sănătății reproductive”.
În replică, republicanii au susținut că este „o lege simplă pentru a proteja nou-născuții”. Donald Trump, într-un tweet, susținea: „Poziția democraților cu privire la avort este acum atât de extremă încât nu sunt deranjați să execute copii după naștere”.
Acest moment este expresia unor viziuni diferite asupra unei controverse vechi din lumea eticii, care nu a fost încă rezolvată. Existența unor noi forme cum ar fi „avortul dupa naștere”, retragerea activă a îngrijirii medicale (un act intenționat care ucide) a condus la o întrebare justificată: Ne aflăm sau nu în fața unui infanticid?
A. Un nou oxinorom – avortul după naștere sau justificare infanticidului
Reacția la infanticid este un indicator al atitudinii societății față de copii.
Infanticidul are o istorie lungă în diferite culturi, civilizații și țări din întreaga lume. A fost o practică obișnuită în majoritatea societăților din antichitate inclusiv în Grecia, Roma, Fenicia, China, Japonia, Arabia preislamică, Australia aborigenă, americanii nativi și nativii din Alaska.
În Japonia, uciderea copiilor a devenit răspândită în timpul erei feudale Edo (1603 – 1868) ca mijloc de control al populației. Fermierii și-au ucis al doilea sau al treilea fiu la naștere în ceea ce se numea „mabiki”, un termen agricol care însemna inițial „rărire”. De obicei, fiicele erau cruțate pentru că puteau fi căsătorite, vândute ca servitoare sau prostituate sau trimise să devină gheișe sau animatoare profesioniste. În alte societățile antice din Asia de Est, în care familia miresei trebuia să plătească o zestre excesivă, infanticidul selectiv a femeilor era regulă.
În Grecia și Roma, viața copiilor avea o valoare mică, iar drepturile tatălui includeau uciderea propriilor copii. Nou-născuții malformați nu erau considerați sugari umani și, de obicei, erau uciși imediat după naștere. Eforturile legislative de a proteja nou-născutul au început cu legile lui Traian în 103 d.Hr.si legile lui Constantin (după convertirea sa la creștinism) în 313 d.Hr. Infanticidul a fost interzis oficial în anul 374 d.Hr. de către împăratul Valentinian însă dezbaterile privind acceptabilitatea infanticidului au continuat până în zilele noastre. Numeroși filosofi contemporani (Michael Tooley, Jonathan Glover, Peter Singer, Jeff McMahan, John Harris etc.) dezbat etic permisibilitatea infanticidului.
Alberto Giubilini și Francesca Minerva au devenit celebri după publicarea în Journal of Medical Ethics (mai 2013) a articolului After-birth abortion: why should the baby live? / Avortul după naștere: de ce ar trebui să trăiască copilul? – un adevărat document programatic.
Ce susțin Giubilini și Minerva?
a. Să se utilizeze oximoronul „avort după naștere” (inventat de ei), în loc de „infanticid”; „eugenie” sau „eutanasia nou-născutului” pentru a fi acceptat de opinia publică și pentru a sublinia faptul că un nou-născut nu se diferențiază esențial de un făt. Raționamentul lor: Dacă avortul este acceptat și justificat atunci când fătul are anomalii grave sau este sănătos, dar ar fi o povară intolerabilă pentru mamă / familie atunci și uciderea după naștere trebuie să fie acceptată din punct de vedere etic.
b. Statutul comun al fetușilor și al nou-născuților este de „persoane potențiale” fără nicio relevanță din punct de vedere moral. Nou-născuții au același statut moral ca și fetușii – nu există diferențe relevante din punct de vedere moral între ei.
c. Nou-născuții se pot naște cu anomalii severe (care nu pot fi întotdeauna diagnosticate înainte de naștere) și pot reprezenta o povară intolerabilă pentru mamă / familie (inclusiv atunci când circumstanțele se schimbă după naștere).
d. Adopția nou-născutului sănătos nu este întotdeauna în interesul persoanelor reale. Giubilini și Minerva afirmă că „oricât de slabe ar fiinteresele oamenilor actuali, ele vor depăși întotdeauna presupusul interes al potențialilor oameni de a deveni cei reali, deoarece acest din urmă interes se ridică de la zero. Din această perspectivă, contează interesele persoanelor efective implicate, iar printre aceste interese, trebuie să luăm în considerare și interesele mamei care ar putea suferi suferințe psihologice de la darea copilului ei spre adopție. Mamele naturale visează adesea că copilul lor se va întoarce la ele. Acest lucru face dificilă acceptarea realității pierderii, deoarece nu pot fi niciodată destul de siguri dacă este sau nu ireversibilă”.
e. Dacă criterii precum costurile (sociale, psihologice, economice) pentru potențialii părinți sunt motive suficient de bune pentru a face un avort chiar și atunci când fătul este sănătos, dacă starea morală a nou-născutului este aceeași cu cea a fătului, atunci aceleași motive care justifică avortul ar trebui să justifice și uciderea persoanei potențiale atunci când aceasta este în stadiul de nou-născut
f. Momentul în care „avortul după naștere” ar fi permis este de câteva zile pentru nou-născutul cu o afecțiune congenitală (pentru ca medicii să detecteze orice anomalie la copil) și fără niciun prag pentru nou-născut sănătos deoarece momentul în care un copil devine persoană și nu mai poate fi ucis depinde de dezvoltarea neurologică a nou-născuților, lucru pe care neurologii și psihologii l-ar putea evalua.
Concluzia: „avortul după naștere” (eutanasierea nou-născuților, infanticidul) poate fi justificat în anumite circumstanțe.
Raționamentul pare corect din punct de vedere formal, dar este greșit din punctul de vedere al conținutului, fiind bazat pe un echivoc și pe constructe încă insuficent definite, cu un grad crescut de ambiguitate și subiectivism: statut moral, persoană, fericire, interese. Să le explicăm.
Statutul moral reprezintă felul în care este percepută o entitate de restul lumii (ca om, caracter, personalitate), adică gradul în care un organism merită o considerație etică. Oamenii au, de obicei, un nivel specific și egal de statut moral, dar și ființelor non-umane li se acordă un anumit statut moral. Noțiunea lui Peter Singer de statut moral semnificativ nu include nou-născuții umani, dar include mai multe mamifere. Dacă o entitate are statut moral, există obligații morale și atunci nu putem să o tratăm în orice mod cum ne dorim – există motive sau cerințe morale privind modul în care trebuie să fie tratat. Filozofii au identificat trei criterii ale statutului moral: respectul pentru viață, senzitivitatea și personalitatea. Nu există o ființă umană fără statut moral chiar dacă unele teorii filozofice au introdus o cuantificare: de la statut moral complet până la cel minimal. Trebuie să fim prudenți când acceptăm astfel de teorii. În decursul istoriei, conceptul de statut moral incomplet a justificat încadrarea unor persoane în grupe percepute ca „inferioare”, cum ar fi străinii, minoritățile rasiale, femeile, persoanele cu dizabilități fizice etc. grupe cărora li s-au negat drepturi esențiale.
Luarea în considerare a statutului moral reprezintă o mare provocare teoretică, deoarece și azi, în multe circumstanțe, nou-născuților sănătoși și ființelor umane cu deficiențe cognitive (fie sugari sau adulți) le este negat statutul moral. Dezbaterile despre drepturile persoanelor cu dizabilități și permisiunea eugeniei se bazează în mare parte pe dezacorduri teoretice cu privire la statutul moral.
În absența unei teorii morale adecvate, John T. Noonan (1926 – 2017) susține că, de la concepție până la moartea creierului întreg, ființele umane posedă calități necesare și suficiente pentru un statut moral deplin. Criteriul este simplu și direct: dacă părinții tăi sunt oameni, „ești om”.
Conceptul de persoană se referă la un individ al speciei umane, luându-se în considerare totalitatea însușirilor sale fizice și psihice. Persoana este determinată socio-cultural, constituindu-se doar prin interacțiunea omului cu mediul (identitate socială a individului). În timp ce individualitatea vizează caracteristicile care diferențiază un individ de altul, persoana nu poate fi înțeleasă decât în interacțiunea cu mediul. De aceea argumentul „persoane potențiale”este un sofism introdus de curentele „progresiste”. Aristotel, dar și Toma d’Aquino definesc persoanele umane drept substanțe de natură rațională și relațională. Oamenii rămân tipuri de lucruri care subzistă în timp, indiferent dacă exprimă în prezent trăsături specifice (cum ar fi raționalitatea și conștientizarea de sine) sau daca acele trăsături sunt în prezent neexprimate sau limitate / anulate ca urmare a bolii, imaturității, intoxicației, inconștienței, leziuni cerebrale și așa mai departe. De la copiii prenatali și postnatali – până la adulții cu leziuni cerebrale și cu dizabilități mintale – faptul că o substanță de natură rațională se întâmplă să-și aibă potențialul anulat nu este deloc un motiv pentru a-i trata ca ceva mai puțin decât o persoană. Cei care nu exprimă în prezent trăsăturile persoanei merită atenția specială, având în vedere că sunt atât de vulnerabili, din cauza ideilor și raționamentului folosite pentru a justifica infanticidul.
Continuarea aici
Autor: Vasile Astărăstoae
