Primul solist vocal al ”Sfinților” pământeni, cum se numea la începuturi trupa Phoenix, a plecat spre ceruri să sporească (muzical) ceata sfinților etrerni ai înalturilor. În zorii anilor 60, alături de Nicu Covaci, a fost membru fondator a ceea ce avea să devină cea mai importantă formație rock a tuturor timpurilor de la noi, dar și primul care părăsea trupa, emigrând, în anul 1970.
Zestrea muzicală palpabilă, cât timp a fost la Phoenix, este constituită din câteva discuri single imprimate la Electrecord, păzite cu cerbicie de colecționarii înfocați.
Îmi amintesc că, prin anii 83-84, la Poezia Muzicii Tinere, de la Teatrul Bulandra, piesa ”Vremuri” făcea parte integrantă din spectacolul regretatului Florian Pittiș, chiar dacă materialul discografic prezentat era aproape exclusiv despre cei patru componenți ai trupei Beatles. Vocea lui plăcută extazia până la frenezie tinerii prezenți în sală care-și scuturau pletele, băieți și fete, pe ritmurile necadențate ale tramvaiului ”cu etaj și tras de cai”.
La 76 de ani tereștri, Moni Bordeianu s-a stins încet, ca o răsuflare, ca un oftat, ca un ultim acord de cântec. Însă, cu moartea lui nu se va stinge, ci va spori și mai mult povestea Phoenix-ului, transformând-o în legendă.
Vor trece, poate, vremi și ”Vremuri”, canari galbeni vor ciripi din ce în ce mai stins, tramvaie trase de cai vor vifori în amintire, până când, din cenușa rock-ului românesc să mai renască vreodată o formație de tăria, valoarea și robustețea trupei Phoenix. Până atunci, rămas bun, Moni!
