România, în zorii comunismului

          Războiul cel Mare se sfârșise și, ca de obicei, România  era azvârlită în tabăra învinșilor.  Nici nu se putea altfel, de vreme ce luptaserăm  cot la cot  cu nemții până la insurecția  din 23 august. Chiar,  „cum s-a înfăptuit, după mărturia secretarului general (n.m. Gheorghe Gheorghiu-Dej), actul din 1944? Iată: «Gărzile muncitorești, înarmate și organizate de Partid, au capturat și mobilizat în acea zi căpeteniile antonesciene, au smuls o seamă de puncte strategice din mâinile trupelor germano-fasciste și au procedat la dezarmarea lor. Cu hotărâre și avânt patriotic, ostașii români au întors armele împotriva adevăratului dușman – imperialismul germano-fascist – și s-au alăturat Armatei Sovietice». Simplu și frumos! Cum de nu ne-a trecut prin minte că așa a fost?”[1] Și ce-am mai sărbătorit  momentul acela cardinal din istoria neoașă... Apoi, pokerul politico-militaro-strategic  de la Yalta  ne aducea sub bocancul sovietic și Siberia se va muta o vreme pe meleagurile valahe. Se prefăcea lumea și „cei care  după 23  August luau măsuri uşuratice la Bucureşti n-au  făcut nimic sau aproape  nimic  ca  să  ajungă  ce  au  ajuns.  Se născuseră într-o ţară  unde,  în  ultima  sută  de  ani, poate  şi mai  înainte,  orice idee [care e semănată] nu scoate la soare decât o singură plantă,  comedia.  Nimic  nu  rezistă  acestui  pământ  binecuvântat. Primul Hohenzollern îşi primea în audienţă miniştrii stând în picioare şi nu le acorda în chip de bună-ziua  decât un  deget; subreta reginei neîncoronate a ultimului Hohenzollern anunţa sosirea suveranului  spunând că «a venit conaşul».  Gentlemenii  englezi  întârziaţi  în  România  au  sfârşit  la  crâşma cu taraf. Bălcescu şi Eminescu, «lujere care apar într-o ţară o dată în o  mie  de  ani»,  au  sfârşit la  spital  sau la ospiciu.  Cei  care  au hotărât soarta acestui popor sunt opera lui Ion Luca Caragiale. Unul a fost prim-ministru vreme de 12 ani. Şi-a încetat cariera când  a  fost  surprins  închinându-se,  în  cabinetul  său,  în  faţa unui  curcan.  Noii  guvernanţi  s-au  născut şi  au  trăit în  acest climat,  dar erau  bolşevici,  adică  membrii unui  partid  de  tip nou. Înainte de război nu erau mulţi, cel mult o mie. Am fost şi  eu  comunist,  am  trăit  printre  dânşii  în  Bucureşti  şi  la închisoare.  Puţinii  care  veneau  spre noi erau  mânaţi  de  cele mai variate motive, de la simpla curiozitate [în privinţa] unei organizaţii  misterioase,  glorificată  de partizani şi blestemată de duşmani, până la intelectuali convinşi că acolo sunt adunaţi reprezentanţii pe pământ ai unui viitor fericit, dovedit «more geometrico», trecând prin mulţimea celor nemulţumiţi în uzină, în stat, în familie, în mahala. Unguri şi bulgari care doreau despărţirea  de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziţi de antisemitism, şomeri fără profesiune definită  sau  profesionişti  mediocri,  politicieni  nerealizaţi  şi nerealizabili în alte partide politice, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de şcoală; din această lume se recrutau înainte de  război  activiştii  de  partid.  Fiecare  se  simţea  nedreptăţit într-un  fel  sau  altul,  frustrat  de  bunurile  visate.  Atraşi  de misterul unei lumi închise în conştiinţa lor, intrau într-o viaţă nouă, nu într-un partid  politic. Primul pas putea  fi, de pildă, un mic serviciu făcut unui prieten, cum ar fi locuinţa pentru o  întâlnire  cu  cineva  necunoscut  gazdei,  ceva  bani  pentru ajutorarea unor oameni închişi pe nedrept, transmiterea unui plic sau pacheţel  dintr-un  oraş în altul, eventual  adăpostirea unui nevinovat căutat de poliţie, instituţie unanim detestată. Acestea  şi  altele  similare,  însă  cerute în  şoaptă,  sub pecetea secretului,  dădeau  micului  meşteşugar,  casnicei  bovarizate, tânărului sătul de şcoală şi visător de aventuri, micului funcţionar sentimentul că li  se deschidea o poartă  spre  o mare şi invizibilă  putere  care  le  arăta  încredere  lor,  pe  care  nimeni nu-i luase în seamă. Deveneau importanţi în faţa propriei lor conştiinţe,  începeau  să  capete  un  statut  eroic.  Ieşeau  din pielea unor dezmoşteniţi ai soartei, ca să intre în aceea a unui personaj important, deţinător de mari secrete. (Constanţa Crăciun,  pe  vremea  când  semăna  cu  o  sfântă  dintr-un  tablou flamand, când nu era ministru şi ştia să râdă, îmi povestea că odată i s-a dat să ascundă o legătură de chei ruginite, numai pentru a  fi deţinătoarea  unui secret!).”[2] Descriere mai completă a adunăturii comuniste dintâi nici că am găsit altundeva ! Iar „la baza celor ce aveau să urmeze stătea ideea lui Lenin, că puterea este esenţialul, şi a lui Stalin, că partidul trebuie să pornească de la un nucleu. În cazul României, puterea era reprezentată de cei un milion de ostaşi roşii care o ocupaseră, iar comandantul acestor ostaşi era Stalin. Acesta nu putea preda puterea de stat decât Partidului comunist, care trebuia să fie mare şi puternic în viitor, dar care acum era mic şi firav. A predat-o unui nucleu de comunişti de încredere, Ana Pauker şi Vasile Luca. Aceştia şi-au asociat pe Teohari Georgescu şi toţi trei pe Gheorghiu-Dej. Împreună au format Secretariatul, în care politica generală era condusă de Ana Pauker, organizaţiile de masă de Vasile Luca, cadrele de Teohari Georgescu, iar politica economică, sectorul imposibil de stăpânit, de Gheorghiu-Dej. Deasupra Secretariatului au format un birou politic compus din şapte persoane şi un comitet central din cincisprezece persoane. Cu această organizare, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, înţeleşi între ei, aveau totdeauna majoritatea în Secretariat, cei patru din secretariat, majoritatea în biroul politic, iar aceasta în comitetul central. Având, în plus, în mână politica generală, cadrele şi organizaţiile de masă, cei trei stăpâneau partidul, impuneau ce cadre şi ce politică doreau. Peste toţi erau, bineînţeles, Stalin şi Armata Roşie.”[3] Ce simplă pare aritmetica politică... Ca și astăzi, când deasupra noastră flutură steagul american, agitat de armata aliată, încartiruită la Pontul Euxin și nu doar. Ca și acum, și atunci „neştiinţa  şi  prostia  au  jucat  un  rol  mai important decât nebunia.  Hotărârile  se luau  uşuratec,  dar nu pe  bază  de  idei  fixe.  Din  când  în  când,  o  zvâcnire  de  înaltă principialitate,  o  descoperire bruscă  a  dialecticii, ceva  morţi în suferinţe, şi  gata.  Dacă ajungea  Caţavencu prim-ministru, n-ar  fi  împuşcat  pe  Coana  Joiţica.  Nici  Gheorghiu-Dej  n-a făcut-o. Singurul element nou pe care l-a adus în istoria modernă a României  este asasinarea  lui Pătrăşcanu. L-a împuşcat ca  să  avem  şi noi  faliţii  noştri,  însă  i-a  făcut şi  mare  plăcere. Era un act de mare principialitate. «Canalia intra în istorie la adăpostul ideilor».”[4]  Sigur, în noua epocă a decomunizării , după ciuruirea „odiosului” Nicolae Ceaușescu,   execuțiile publice s-au mutat în sălile de judecată, iar glonțul a fost înlocuit cu  hotărâri de condamnare la privare de libertate. Desigur, în numele democrației și al... libertății... De aceea, canaliile de altădată și-au schimbat  hainele și și-au continuat ticăloșiile, dar în numele  altui stăpân. Tradiția locului își vedea nestingherită de drum, cu alți actori, însă cu aceleași năravuri. Demult, „Stalin a spânzurat comunişti numai acolo unde risca ţâşnirea unui gând personal. Pe cei de la Bucureşti nu i-a luat în serios. Nici n-avea nevoie să-i sperie pe unii spânzurându-i pe alţii.”[5]  Actualul ocupant venit de la Washington a întors foaia și a băgat spaima în marionetele de pe Dâmbovița, spânzurându-i de Codul penal pe indezirabilii dușmani ai poporului de râme dresate să consume hot-dog și sloganuri cu gust de Coca-Cola.  Ușor, ușor, teroarea milițienilor sturlubaticei  „corectitudini politice” promovate cu surle și trâmbițe  de arhanghelii  yankei s-a întins pretutindeni. În teritoriile care contează,  bineînțeles, nicidecum în Africa și Asia (nu toată!)... Minciunile  și dezinformările „made in USA” sunt primite cu ovații și propagate  cu sclipici propagandistic în colonia de la gurile Dunării. Așa că mâine, poimâine, la stingerea din viață a liderului de la „Casa Albă” (un fel de Kremlin pentru noi), mă tem să nu se repete în vatra dacică scenele grotești de la dispariția tragică a  „conducătorului iubit Iosif Visarionovici Stalin”: „Tăcerea extremă care domnea în piață, în ciuda atâtor zeci de mii de prezențe umane, răspundea unui cer cenușiu, aproape compact. Nu ne uitam unii la alții, știind că arătam la fel: cenușii, săraci, docili. Unii, fără  îndoială, plângeau: misterul morții era mai prezent ca niciodată și ne aștepta pe toți, pe cei mai umili ca și, iată, pe cei mai puternici. Difuzoarele transmiteau muzică funebră; drapele și câteva rare portrete cu însemne de doliu punctau prezența tăcută a uriașei mase de oameni. La un moment dat a început o transmisie în limba rusă – vorbea tovarășul Malencov –, apoi i-au urmat, pe românește, glasurile lui Chivu Stoica, Leontin Sălăjan, acad. Traian Săvulescu și ale diferitor stahanoviști. Partea asta a «slujbei» semăna cu manifestațiile obișnuite și ne-am fi desconcentrat, dacă nu ar fi sosit ora unsprezece, care corespundea cu ora 12 a Moscovei. Atunci a izbucnit bubuitul tunurilor, cutremurând văzduhul, urmat de plângerea repetată a sirenelor. Cine mai auzise așa ceva? Semăna cu războiul, dar nu era decât un ritual nemaicunoscut: oricum, era vorba de moarte, și numai de ea. Cât timp au urlat sirenele (câteva minute foarte lungi), circulația vehiculelor s-a oprit, conform instrucțiunilor, în toate orașele țării, șoferii și vatmanii au coborât, descoperindu-se. Chiar și trenurile au stat în drum. Difuzoarele au transmis, de la Moscova, imnul de stat al URSS și în final, Internaționala, care a răsunat atunci în toată grava, complexa și semnificativa ei putere. Și în sfârșit, în tăcere, lumea s-a risipit.”[6]

             De  la Stalin la  Biden n-a fost decât un pas, însă tot în groapă și zău dacă întrevăd vreo perspectivă să ieșim la suprafață...