Crescut într-o familie cu dosare politice pe timpul comunismului, Răzvan Voiculescu a fugit din ţară în 1980, imediat după terminarea Liceului German din Bucureşti.
A învăţat arta fotografică în ţările scandinave şi s-a întors acasă la sfârşitul anilor '90. De atunci, a realizat 14 albume fotografice, cel mai recent fiind ultimul din trilogia ROST – ROST 12 Hotare. A muncit ani de zile la fiecare album, pentru că aşa a învăţat el în Scandinavia, fără multă, multă muncă şi conştiinciozitate, nu obţii nimic de preţ. Răzvan Voiculescu a călătorit cu motocicleta lui, anotimpuri întregi prin satele româneşti, de la nord la sud şi de la vest la est, în căutarea Păstrătorilor de Rost. Şi a găsit, o parte dintre ei. Sunt atât de puţini şi aproape nesemnificativi ca număr. '”Eu sunt un simplu spectator al tradiției, cu un aparat de fotografiat în mână. De aceea am și încercat să mă focusez (şi) pe tinerii care încă doresc să păstreze un mod de viaţă tradiţional. Dar ei sunt excepțiile excepțiilor. Sunt copii minunați, magnifici, aproape ireali. I-am invitat la evenimentul de lansare a albumului, pentru a fi o pildă pentru tinerii noștri, cei citadini. Poate tinerii invitaţi de mine pe scenă au reuşit să le ridice o întrebare. Și dacă le-a ridicat măcar o întrebare, înseamnă că nu i-am adus degeaba în seara respectivă. Acest gen de gândire, acest gen de curățenie interioară ar trebui văzut de cât mai mulți. Pentru mine sunt ca niște vestigii”, spune fotograful despre cei trei copii – Patricia Tăut - 24 de ani - Țara Lăpușului, Iosif Ciunderei - 21 de ani – Feldru, Bistrița Năsăud, zis şi Iosif de pe Coclauri, Ligia Alexandra Bodea – 23 de ani - din Iaz, Sălaj, Răzvan Roșu – sat Marina, Satu Mare.
ROST 12 Hotare este cel mai voluminos album al seriei, cuprinde 370 de pagini, un DVD cu un scurt metraj documentar şi o hartă desenată “artizanal” cu toate locurile „Păstrătorilor de ROST” din toate cele trei albume, pentru cei care doresc să descopere zone din România unde încă mai există “păstratori de rost”. Imaginile strânse sunt din toate colţurile ţării şi ne arată oameni care mai păstrează un meşteşug, mici biserici de lemn, cule şi conace părăsite, care se încăpăţânează să reziste, deşi au fost abandonate acum mulţi ani, dar şi obiecte tradiţionale din gospodăriile oamenilor, obiecte pe care astăzi le mai găseşti aproape doar în muzeele etnografice. „Ca piesă finală a trilogiei ROST, albumul acesta oferă tabloul cât mai complet al ROST-ului românesc, din perspectiva mea. Este o colecţie de fotografii de compoziţie, profunde, care aduc împreună diferite ipostaze ale ROST-ului,” afirmă fotograful.
Poate părea paradoxal, dar Răzvan Voiculescu nici nu şi-a căutat rostul şi nici nu vrea să-l caute, pentru că nu doreşte să îşi dea un răspuns. „Nu știu dacă e frică sau e mai mult un dezinteres faţă de ceea ce se întâmplă. Am câteva direcții profesionale care mă țin focusat, pentru că dacă e să mă gândesc la ce se întâmplă mâine, sentimentul meu e că oricum mâine se termină lumea. Și atunci îmi zic ok, până mâine mai am ceva de făcut, un album sau un scurt metraj. Revin şi spun că nu sunt interesat de un răspuns despre rostul meu, pentru că știu că nu există niciun răspuns. Ce-i valabil azi, nu mai e valabil și mâine sau peste un an de zile. Așa că, nu găsesc motivul pentru care să-l caut”.
Prin această trilogie, Răzvan Voiculescu a vrut să contribuie la păstrarea pe hârtie şi pe peliculă de film a imaginii satului românesc, printre singurele valoari pe care le putem scoate-n lume. „Și în România se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat în Europa de Vest în anii '50, când imediat dupa terminarea războiul, a început o industrializare suţtinută și satul tradițional a dispărut. La noi va dispărea trunchiat, pentru că noi ne lovim de o sărăcie severă. Există doar câteva excepţii, unde s-a conservat mai bine.
Sătenii sunt obligați să-și ducă viața zilnică foarte dificil, pentru că lor, dacă nu ar avea propria ograda, le-ar fi şi mai greu să trăiască. Eu cunosc oameni care stau pe 300-400-500 de lei pe lună, e greu de imaginat asta. Pe ei îi salvează viaţa la sat prin faptul că au grădină și își pot scoate roadele din propriul pământ. Revenind la satul tradiţional, aceşti tineri Păstrători de Rost încearcă prin activitatea lor să ducă mai departe sufletul satului. Eu sper ca tinerii aceștia să își găsească o punte comună între realitatea de zi cu zi și cea pe care incearca ei s-o construiasca, pentru că trebuie să te autofinanteze.. Și mi-e greu să cred se pot autofinanta numai din pasiunea lor. “Ei trebuie să-si găsească o punte pentru a trăii decent”.
Păstrătorii de Rost
Patricia: „Eu cred că am moştenit Rostul. Am trăit de mică, în casă, cu povestea bisericii de lemn şi tot timpul mi-am dorit să mă pot muta în casa bunicilor, unde am copilărit până la 7 ani, când am mers la şcoală. Acum am terminat şi masterul şi, în sfârşit, am reuşit să mă mut la casa bunicilor şi sunt foarte împlinită. Locuiesc cu mama şi cu bunica. Doar acolo îmi văd viaţa. Am avut ocazia de a sta la oraş şi aşa mi-am întărit dorinţa de a sta la sat. Am grijă de Biserica Veche din sat, care are 311 de ani, cheia ei este în familie de la început, am moştenit-o din generaţie în generaţie, stră-străbunicul şi străbunicul au fost cârstnici, bunicul preot”, povesteşte Patricia Tăut. După Facultatea de Arheologie şi un master în Istorie Medievală, fata cu cheia duce dorul tinerilor din comunitatea de la oraş, dar nu ar fi fericită în altă parte. Şi-ar dori ca viaţa ei acolo să fie o normalitate, considerând că fiecare dintre noi ar trebui să experiementeze viaţa la sat, simplitatea de acolo fiind esenţa umanităţii. „Mie cel mai mult îmi place să stau cu bătrânii, sunt îndrăgostită de ei şi de poveştile lor. Simt, de fiecare dată când moare un bătrân, că se duce ceva preţios de pe lumea asta şi vreau să lupt să duc povestea lor mai departe. Am început să scriu poveştile lor, un fel de monografie a satului. Am găsit un jurnal al bunicului meu, unde îşi nota poveşti despre oameni. De la el ştiu toate poveştile satului, iar el le ştie de la tatăl lui”.
Iosif: „Umblu pe coclauri, dar până la ora actuală nu pot să spun că mi-am găsit un rost. Vreau să descopăr identitatea poporului român, dar cred că mai târziu o să-mi dau seama care este cu adevărat rostul meu. Acolo, pe coclauri, sunt eu cu adevărat, acolo, între oamenii de la sat e lumea mea. Atunci când îi vezi pe toţi oamenii aceia care îşi deschid sufletul cu atâta drag, nu poţi să nu-i îndrăgeşti, să nu-i asculţi, să nu-i iubeşti. Eu am crescut printre ţărani şi atâta vreme cât în mine cură sânge de ţăran, nu m-aş vedea făcând altceva decât ceva în folosul ţăranului român. Eu adun poveştile oamenilor de la ţară, ceea ce se mai găseşte acum în vatra satului românesc şi le arhivez. Cât de repede, n-o să mai povestim de ţărani, de oamenii de la ţară, care îşi cresc animalele cu drag, ci de fermieri care capătă subvenţii de la Uniunea Europeană pentru a trăi. Omul de la ţară ţine un animal de drag, nu neapărat că ar avea nevoie. La noi în Bistriţa Năsăud mai există încă ladă de zestre, chiar dacă modernismul şi-a pus amprenta asupra ţăranului. Am găsit femei de 80 de ani care stau pe Facebook sau pe whatsapp, iar eu mi-am instalat whatsapp-ul acum o lună. Cred că mai bine de un sfert dintre cei cu care am vorbit s-au dus şi cu ei dispare o cultură, o mentalitate”.
Ligia: „Eu am mai multe rosturi pe lumea asta. Fac ceea ce îmi place. Dacă faci ceea ce simţi cu sufletul, eşti împăcat cu tine însuţi şi atunci îţi este mai uşor. Plus că pentru mine este foarte important să mă învârt printre acei oameni, să aflu poveşti nemuritoare, să aflu meşteşuguri care nu se mai practică, să trăiesc o viaţă liniştită la ţară, să pictez pe sticlă, să îi învăţ şi pe cei tineri şi să le transmit aceste valori. Legătura mea cu satul este de la bunica, ea m-a crescut şi mi-a transmis o dragoste pentru frumos şi pentru tot ce înseamnă strămoşi, bunici, port popular. O zi din viaţa mea e foarte frumoasă, merg prin sate pe la oameni, stau de vorbă cu ei, povestesc, mănânc cu ei. Am relocat trei case la noi în curte, unde am făcut un mic muzeu. Acum facem dintr-o casă atelierul pictorilor, al meu şi al altora care vor veni să picteze acolo. Mă uit pe geam, afară plouă sau ninge şi eu stau la căldură şi pictez icoane pe sticlă. Frământ aluat pentru pâine, citesc, ascult muzică la pick-up, îmi fac focul în soba cu lemne. Locuiesc cu părinţii şi acolo vreau să rămân”.
Satele româneşti în care mai curge o picătură de statornicie
Când cutreieră satele româneşti, Răzvan Voiculescu simte un respect anume pentru oamenii de acolo, cei care au mai rămas, opriţi în timp. Viaţa lor decurge “între cum îşi cres vaca şi când trebuie să mulgă oaie. Cu aceşti oameni trebuie să abordezi altă limbă, o limbă simplă, cea mai frumoasă limbă.”
Ar fi nevoie urgentă de o campanie naţională inteligentă, pe termen lung, care să ducă la conservarea imaginii satului românesc. Să fie invitaţi la aceeaşi masă specialişti, etnografi, oameni de marketing, oameni de imagine, care să lucreze împreună pentru ca cei care vin să ne viziteze să înţeleagă, în primul rând, valoarea aceasta a noastră, consideră Răzvan Voiculescu. La noi nu există niciun program coerent în acest sens, cum au francezii, austriecii, pentru a veni în întâmpinarea celor care vor să îşi conserve construcţiile.
„Noi acceptăm să se construiască o casă de beton cu inox şi scări de marmură între două case de secol XVI. N-am conservat nimic, legea ne permite să construim ce vrem noi şi, implicit, avem construcţii hidoase. Aici se mai adaugă şi motivul sărăciei, pentru că sunt oameni la ţară care îşi pun termopane pentru că vor să îşi salveze căldura în casă şi un termopan este de câteva ori mai ieftin decât o fereastră din lemn masiv. Nici nu poţi să-l blamezi pe ţăranul român, care trăieşte cu câteva sute de lei pe lună, dar totodată nimeni nu încearcă să-l educe în privinţa conservării şi a patrimoniului.”
România de la oraş nu are cultul fotografiei
Răzvan Voiculescu este preocupat de faptul că în România nu avem o societate care să preţuiască fotografia, n-avem cultul de a ne dedica din timpul nostru pentru a merge la o expoziție de fotografie, decât dacă poate este vorba de un “nume foarte mare”. În plus, suntem un popor care nu prea face diferența între poze și fotografii.
„Fotografia trebuie să aibă un concept la bază, trebuie să fie muncită, nu e fotografie o poză care ți-a ieșit din întâmplare. O fotografie trebuie și să respecte câteva reguli de estetică, pe care le putem învăţa de la pictorii impresionişti, ei fiind primii fotografi ai lumii fără aparate. Pentru mine chiar şi Bruegel cel Bătrân (n.r. nu întâmplător numit Bruegel al Țăranilor) este un fel de fotograf al lumii satului flamand. Genialitatea lui bate orice fel de aparat. Eu de acolo aș începe studiul fotografiei, apoi aș trece prin impresioniști, care sunt şi ei nişte fotografi extraordinari, iar eu ca fotograf mă simt ca un pictor ratat, așa îmi place să cred. Penelul lor mi se pare atât de fabulos, încât aparatul meu e un creion sărăcăcios.”
Lecţia nordicilor – cum să te “vinzi” deştept
Una dintre cele mai prețioase lecții pe care a învățat-o de la Institutul de Artă din Copenhaga este cum să “te vinzi” deștept. Acesta este un curs obligatoriu în cadrul şcolii, unde a studiat el. „Scandinavii, fiind foarte pragmatici, au cursuri deștepte din punctul meu de vedere, în care îți explică, printre altele, cum să-ţi construieşti imaginea. Totodată, trebuie să înțelegi că o imagine o câștigi prin extrem de multă muncă şi, pentru asta, trebuie să fii consecvent. Trebuie să pleci de la ideea că după ce ai terminat studile, abia atunci începi să înveți, pas cu pas. Nu există altă cale, nu se întâmplă minuni peste noapte. Este vorba de dat cu capul de piatră, căzut, ridicat şi plecat mai departe. Eu ştiu că am trecut prin asta. Eu însumi nu mă consider artist, eu sunt fotograf şi nimic în plus. Nu plec de la ideea că mi se cuvine ceva, pentru că nu ni se cuvine absolut nimic.”
Răzvan Voiculescu editat şi lansat 14 albume, destul de stufoase, care speră să rămână în biblioteci. Cu referire la lansari, el nu cred în expoziţii, pentru că expoziţile sunt destul de rar vizitate, crede mai mult într-un eveniment de lansare, în care să-l faci pe invitat să vibreze, să îl interesezi prin a vedea munca ta într-un anumit fel.
Răzvan Voiculescu nu regretă că s-a întors în România, dar sunt unele lucruri care îi lipsesc zilnic - minimalul bun simţ social, respectul, punctualitatea. ”Tot de afară, am învăţat că trebuie să laşi mereu ceva în urma ta, sau dacă nu poţi face asta, dedică-ţi nişte timp societăţii. Acolo, mulţi oameni îşi dedică zile pe an pentru un scop caritabil. Ăsta mi s-a părut unul dintre marile mele câştiguri, că am învăţat acest lucru de la ei. Am înţeles, totodată, că o voce, o opinie acolo contează, pentru că cineva, cumva, te ascultă. La noi, o voce oarecare nu prea e ascultată de nimeni.”
