Pustiirea lumii...

Deunăzi, am primit cel mai minunat dar cu putință, Biblia, și de atunci aproape zilnic îi  mângâi cu sufletul slovele-i așezate cu meșteșug. „Nimic nu o întrece în frumusețea scriiturii, iar autorii ei sunt primii dintre îmblânzitorii   de cuvinte. Măcar o pagină pe zi să citiți și veți fi un altfel de condeier și, mai ales, de om”,  îmi repeta adesea romancierul într-atât de special Augustin Buzura. Astăzi, am deschis Cartea Cărților la pagina 699, la Iuda pustiit, și mă desfăt găsind  acolo tabloul terifiant al lumii de azi. Așadar, „iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii;  cum se întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii, stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi este dator.  Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.  Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere,  căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!  De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei.  Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cu inima veselă suspină.  A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei.  Nu se mai cântă când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le beau.  Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele.  Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nicio veselie în ţară.  Numai pustiire a mai rămas în cetate şi porţile stau dărâmate.  Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase după culesul viei.”[1]

          Brr, cruntă imagine! De parcă azi ar fi altcumva... Păi, Organizația Mondială a Sănătății tocmai ne-a avertizat că unul din patru adulți este supraponderal  și că anual mor 1,2 milioane din cauza obezității, rata cea mai mare înregistrându-se în Europa[2]. „Creșterea indicelui de masă corporală este un factor de risc major pentru bolile netransmisibile, inclusiv cancerul și bolile cardiovasculare”, ne atenționează și Hans Kluge[3]. Perspectiva mă îngrijorează nu atât  pentru sănătatea  actuală a populației, cât pentru spiritualitatea ei, știind că „ideea îl îndrăgește pe slăbănog și amărât... Când ai mai pomenit ca oamenii grași să trăiască liberi ?”[4] Dintotdeauna, îi răspund în șagă rusului, cu osebire recent, căci reclamele întru consumerism nu au fost inventate  pentru slăbănogi și ligavi !  De-ar fi doar atât, însă, pe de altă parte, „în fiecare an, în lume,  mai  mult de un milion de femei sunt violate sau asasinate - trei mii pe zi. Şase milioane  de copii mor de foame - un copil la fiecare cinci secunde. Aveţi idee câte gloanțe  sunt trase? Opt sute de miliarde pe  an. O sută pe cap de locuitor al Pământului! Ca să nu mai vorbim despre bombe, misile... Un masacru nesfârșit, un urlet continuu  al victimelor. Toate desfășurându-se simultan cu «viață normală»: sărbători, meciuri, alegeri, bulimia cumpărăturilor... Digger-ii constată această simultaneitate fără să facă pe indignaţii: mecanica bisocială este autofagă - cu cât oamenii devoră mai mult natura, cu atât se devoră mai mult între ei. Un cerc vicios, prin  urmare un colaps previzibil...”[5] Colac peste pupăză, „la fiecare două zile, un țăran francez se sinucide, sub povara datoriilor. Şi şaptezeci şi cinci de mii de femei sunt violate anual în această țară. Opt pe oră !”[6] Și tot în țara lui Macron, de pildă, „oamenii ăştia l-ar sfâşia pe cel care ar îndrăzni să le critice apucăturile de rumegătoare, confortul de asiguraţi social, pofta de a polua în timp ce-şi conduc  maşinile spre plajele ticsite, de a ţopăi în faţa unui meci de fotbal, de a-şi număra punctele de pensie, de a fi  Charlie sau «Allez les Bleus!»!, de a-şi lăsa câinele să umple trotuarul de murdărie, de a citi ziarul L'Equipe, de a-şi trage câte-o gagică din ţările lumii a treia, de a-şi oferi şedinţe de psihanaliză şi de a lectura cărţi care povestesc această viaţă a occidentalului de rând...“[7] Pandemoniul descris cu zguduitoare acuratețe de scriitorul rus mutat pe malurile Senei este specific întregului Apus și, din păcate,  se tot extinde în Estul decomunizat, nu-i leac să mai fie oprit...

             De pe meleagurile americane, Bill Gates ne bagă iarăși în sperieți: „Ceea ce este mai rău ar putea să urmeze.(...) Suntem în continuare expuşi riscului ca această pandemie să genereze o variantă care ar putea fi şi mai transmisivă şi chiar mai fatală.”[8] Așa că  magnatul supranațional „îndeamnă la crearea unei echipe de experţi internaţionali – de la epidemiologi la modelatori pe computer – pentru a identifica ameninţările şi pentru a îmbunătăţi coordonarea internaţională. El solicită o echipă globală de răspuns la epidemii, gestionată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi spune că investiţiile suplimentare sunt vitale. Mi se pare nebunesc că am putea să nu prevenim această tragedie şi să nu facem, în numele cetăţenilor lumii, aceste investiţii.”[9]  Nu „moca”, bineînțeles, ci la un cost de un miliard de dolari pe an... Ei cu maldărele de bani, noi cu COVID-ul, c-așa-i în tenis, nu ?

          Și-n timp ce ne dăm cu capul de pereții propagandei oficiale, dinspre toate amvoanele - religioase, culturale și politice - ni se repetă libidinos să ne iubim aproapele, numai că  „acest «aproape» nu e, însă, un mieluşel ! E o fiară care nu vrea decât să se-mperecheze, să halească şi să râgâie în faţa televizorului. Aţi văzut vreodată niște suporteri de fotbal părăsind stadionul? Pe lângă ei, o haită de hiene are un aer de rară nobleţe.”[10] Andreï Makine o fi privit și imaginile de la Untold, de la dezmățurile  din Vama Veche și de pe litoralul  Mării Negre de Ziua Oamenilor Muncii ? Mă tem că nu, altminteri suporterii  de fotbal i s-ar fi părut niște iezișori.

          Nu mai încape vreo îndoială, trăim stupid și „lăcomia caraghioasă cu care agonisim”[11] ne-a condus la „sastiseala produsă de o existență ritualizată, devitalizată”. O lume pe cale de a se ruina, închipuindu-și  că trăiește „cele două argumente ale vieții - frica de moarte și putinţa de a juisa. Intersecţia celor două este orgasmul.”[12] Violența și rutul, desprinderea halucinogenă de realitate și rătăcirea  în dimensiunea  virtuală, fuga de emoție sunt  cuceririle omului recent, piei drace !

          De aceea,  ajungi să te întrebi makineian: „Dar nu e oare însăşi prezenţa umană pe acest pământ un asasinat sistematic al sufletului? Sufletul naturii, sufletul trecutului, sufletul tainic al fiecăruia...”[13] Ah, „Doamne ! De ce acest chin? Dacă suntem infami, de ce ne rabzi? Dacă  suntem idioţi, de ce ne  pedepsești?”[14]