Noroc cu coronavirusul (sau coroanavirusul, cum îi spun cei mai mici, nevinovat și aproape vesel). Acum, suntem liberi să fim ceea suntem de fapt. Acum e normal să te uiți urât pe stradă când nu-ți place cum arată cineva sau cum e îmbrăcat, să traversezi în trombă dacă tușește paznicul (de răceală, diverse forme de gripă sau de gâdilici în gât – nu mai contează), să refuzi invitații în oraș de la „ăia” de care, oricum, nu mai știai cum să scapi, să nu dai mâna cu bătrânii care miros a medicamente și a haine vechi, să nu-ți scoți copilul în parcul de lângă bunici și să nu-i lași nici pe ei să îl scoată, să nu mergi la biserică de teamă de înghesuiala aia îngrozitoare, să ții ușa încuiată cu trei lacăte și să îndeși șervețele umede (eventual și dezinfectante) în gaura cheii, să anulezi călătorii de familie pe care nu-ți era drag oricum să le faci, să ceri despăgubiri liniilor aeriene și să declari stare de urgență în toate albumele cu fotografii de mâine, să nu primești în casă vecina care aducea mucenici primăvara și despre care nu știai exact ce părere să îți faci, să eviți contactul cu cei de la etajul patru, care au un copil cam needucat, (sau cu tooooate celelalte familii cu copii care nu îți sunt pe plac ca anturaj pentru copilul tău educat și veșnic bine intenționat) pentru că oricând s-ar putea face schimb de viruși.
Acum, e firesc să ne fie scârbă. De tot și de orice. De poporul chinez, de care oricum, să recunoaștem, nu ne plăcea decât când venea vorba de produse ieftine (dar și de calitate, vă rugăm!), de puiul cu urechi de lemn sau de exotice ieșiri cu Air France-ul. De italienii virusați care ne-au umilit românii de atâtea ori și care s-au simțit totdeauna superiori (ce îndrăzneală! Superiori?? Doar pentru că au istorie, cultură, artă, țară, identitate?) Acum face parte din outfit-ul recomandat în sezonul primăvară-vară să tragem pe mâini mănuși chirurgicale când mângâiem crucea de la mormântul părinților și să ținem măști pe gura cu care spunem minciuni. Oricum, purtam zilnic câte o mască. Abia acum masca se vede, abia acum masca ne îngreunează respirația, abia acum începe să ne doară vaccinul din copilărie care nu ne poate apăra, la nesfârșit, de dezastre.
Și tot acum sunt buni unii oameni cu care, până mai ieri, politicienii de serviciu ștergeau pe jos. Pesedistul (sau... în fine, aproape pesedistul) Raed Arafat, pe care l-au vrut demis de atâtea ori, care a stat, ani și ani, cu SMURDUL lui cu tot pe muchia cuțitului cu care se tăia, la cel mai înalt nivel, în carne vie, acum e bun. Ne afișăm cu el pe toate posturile de televiziune, că suntem miniștri sau secretari de stat. Ne uităm ca niște copii spre el, spre Raed (dulce apelativ...), când presa ne sugrumă cu întrebări complicate, la care numai un profesionist ar putea răspunde folosind cuvinte și nu interjecții. Cu vreo lună în urmă, dacă am fi putut, l-am fi arestat (măcar 24 de ore).
Adrian Streinu-Cercel, la fel. Acum îl respectăm, acum ne e drag să îl primim în cabinetele cu miros de lemn dulce din ministere de carton. Galeria marilor medici a redevenit un anturaj potrivit. Noroc că toată povestea cu coronavirusul nu trece și prin aria de specialitate a lui Mircea Beuran. Că redevenea și el, din oficiu, „o somitate”, un prieten al poporului aflat în continuă vindecare, o victimă a unei... neințelegeri, căreia i s-ar fi cerut iertare, după terfeleala publică, desigur – în particular. Cât despre sistemul de sănătate, în general... Multe de comentat, nimic de făcut, se pare. În România, în 2020, se dovedește că este imposibil să nu mai stea mormane de gunoi în mijlocul unor curți de spitale, să aibă fund coșurile de gunoi în care ai nevoie să arunci șervețelul în care ți-ai suflat nasul – în aceeași curte de spital, să nu mai moară pacienții de infecții contractate pe durata tratamentelor, să nu mai cerșească rezidenții șervețele la asistenta șefă după ce fac un consult în salonul șase.
Și presa vuiește. Plânge, cu lacrimile în batistă mască, de frica virusului ucigaș, de mână cu supermarketurile care plâng de teama că spaima, tot așa brusc cum a apărut, într-o zi va dispărea. Vaccinul încă nu e bine să iasă din laborator, economia globală mai are reglaje de făcut. „Se-aruncă-n lume maladii, popoarele spre-a se rări, că-s prea mulți oameni pe pământ”, scria Adrian Păunescu, în 2004. Ieri, practic. Și în România se spunea cândva că sunt prea mulți pensionari. Ce coincidențe... Dar. Suntem în siguranță. Oamenii politici se pregătesc de campanie, guvernul câțăie pe unde apucă și, totuși, au cu toții conștiința împăcată: e Raed acolo, dacă apare ceva.
Coronavirusul ne arată exact așa cum suntem: fragili, fără niciun fel de armă împotriva bolilor și societăților, răi cu oamenii pe care nici nu îi cunoaștem bine, scârbiți de propria noastră viață, ocupați cu tot ce fac ceilalți, cu bârfa de cârciumioară și absolut absenți din ziua pe care o respirăm, disperați să trăim cât mai mult, cât mai mult, dar niciodată demn, speriați, uneori, de Dumnezeu, pe care mereu îl uităm în rugăciune, dominați de imaginea catedralelor pe lângă care ne închinăm mecanic, fără niciun fior, constrânși, pe de o parte să strângem bani pentru zile negre și, pe de altă parte, să plătim la suprapreț supraviețuirea, datori față de copiii pe care i-am născut și, numai din când în când, grijulii față de bătrânii care ne-au făcut copilăria copilărie (sau aproape copilărie).
Uitați-vă în jur. Ăștia suntem. Înrăiți, manipulați, prizonieri. Nu e coronavirusul de vină. Poate e semn că n-o să meargă așa la nesfârșit. Că lumea asta ar putea avea, la o adică, dacă nu suntem cuminți, și un sfârșit. Așa cum a avut un început. Că nu suntem noi cei mai puternici. Că nu suntem doar noi importanți. Că mai contează ceva, dincolo de bursă, globalizare și alegeri parlamentare. (Iertați-mă, îmi pun masca. A tușit icoana de pe perete. Tocmai acum.) Spuneam că mai contează ceva pe lume. Ce? Ne vom citi răspunsul pe buze, în ziua în care ne vom da măștile jos. Măștile, nu masca chirurgicală.
