Reporter: Cine sunteţi şi cu ce vă ocupaţi în cadrul Aerodromului Mihail Kogălniceanu?
Constantin Laurenţiu: Sunt căpitan Anghel Constantin Laurenţiu, comandantul Companiei Poliţie Militară, în cadrul Centrului Administrativ Aerodromul Mihail Kogălniceanu. Misiunea structurii pe care o conduc este aceea de a asigura securitatea Bazei, cât şi a întregului Aerodrom Mihail Kogălniceanu.
Mai exact, ce se întâmplă pe bucăţica pe care o conduceţi?
Referitor la paza şi securitatea acestei facilităţi puse la dispoziţie, atât partenerilor americani cât şi structurilor MApN, scopul nostru este acela de a interveni în cazul în care situaţiile dificile apar, atât la punctele de control acces, cât şi pe perimetrul acestui obiectiv. Compania pe care o conduc se instrueşte permanent pentru a putea asigura securitatea obiectivului. Este un proces continuu pentru a putea funcţiona 24 din 7.
Cum decurge o zi la Aerodromul Mihail Kogălniceanu?
O zi la Mihail Kogălniceanu, decurge în felul următor şi asta fac de când am venit în Ministerul Apărării Naţionale (MApN): dimineaţa la ora 5.30 este deşteptarea pentru mine, urmează înviorarea de o oră jumătate, după care urmează pregătirea serviciilor şi a celor care intră în serviciu în ziua respectivă şi de a mă asigura că sunt ok din punct de vedere fizic şi psihic pentru a desfăşura la un procent de 100% activitatea în cadrul Serviciului de Pază şi Intervenţie. După care sunt mare parte din activităţile administrative ale structurii pe care o conduc, întâlniri bilaterale cu partenerul american în care ne coordonăm activităţile referitoare la partea de protecţie a forţei.
Cum aţi optat pentru cariera militară?
Alegerea carierei militare, pentru mine, s-a realizat, undeva, la vâsta de 14 ani, o dată cu terminarea clasei a opta. Atunci am optat pentru un Liceu Militar, prin 2002, liceul „Mihai Viteazu“ în Alba Iulia. Timp de patru ani, partea de liceu, mi-am desfăşurat-o în Alba Iulia la liceul militar. În 2006, am ales să continui cariera militară şi să urmez o formă superioară de învăţământ şi anume Academia Forţelor Terestre Sibiu, până în anul 2009. Am urmat apoi un curs de perfecţionare pentru comandanţi de pluton în Făgăraş, Centrul de Pregătire şi Instruire pentru Vânătorii de Munte şi Infanterie de la Făgăraş. Următoarea opţiune: comandant de pluton în cadrul Batalionului 282 Infanterie Mecanizată de la Focşani, unde am petrecut patru luni ca şi comandant pluton, după care am avut posibilitatea să mă mut la Mihail Kogălniceanu, într-o unitate a Forţelor Terestre, pentru trei ani. În anul 2014, această structură a a fost preluată de Forţele Aeriene şi mi-am păstrat poziţia de comandant companie în această structură. Alegerea carierei militare, în principiu, a decurs de la sine. La 14 ani, posibil, am fost influenţat de părinţi, pentru a alege o carieră mai sigură, poate nu au avut posibilitatea să mă susţină într-o formă de învăţământ civilă unde se cer un pic mai multe resurse financiare din partea lor şi atunci singura opţiune care îmi oferea şi îmi garanta atât evoluţia în carieră, cât şi satisfacţia lucrului bine făcut a fost aceasta a carierei militare. Nu regret că am făcut această alegere.
Niciodată nu o să existe o zi în cariera asta militară în care să te plictiseşti
Care sunt atuurile pe care ţi le oferă profesia de militar?
Atuurile pe care ţi le oferă profesia militară sunt acelea de a lucra cu un personal bine pregătit, serios. Te perfecţionezi continuu, te pregăteşti continuu. Cariera militară îţi impune, chiar dacă nu-ţi doreşti, să te perfecţionezi, participarea la forme de pregatire, atât cu militari SUA, cât şi de alte naţionalităţi, îţi oferă posibilitatea să lucrezi şi să schimbi experienţe cu ceilalţi. Este un mediu dinamic, niciodată nu o să existe o zi în cariera asta militară în care să te plictiseşti. Dacă cineva spune că se plictiseşte înseamnă că nu este născut pentru aşa ceva, pentru că eşti dedicat pentru ceea ce trebuie să faci. Şi, cel mai mare atuu: cariera militară îţi oferă stabilitatea. Mai exact, stabilitatea locului de muncă.
Rezişti, aşa la cursă lungă, cu tot ce implică această meserie - responsabilităţi mari- dacă nu eşti făcut pentru aşa ceva? Dacă nu ai această chemare?
În profesia aceasta de militar pentru a reuşi şi pentru a-ţi garanta succesul trebuie sa fii făcut pentru aşa ceva. Altfel, nu o să reuşeşti. Daca vii cu mentalitatea, <<lasă, că merge şi aşa>>, nu o să reuşeşti. Dacă nu eşti dispus să faci sacrificii şi să te dedici mai mult activităţilor pe care le desfăşori, nu îţi va aduce satisfacţia de a continua şi, la un moment, o să alegi de bunăvoie să părăseşti cariera militara mergând pe partea de job civil.
Sunt convinsă că în spatele oricărei misiuni, indiferent de complexitatea ei, se ascunde multă muncă. Când se simte cu adevărat că atingi succesul? Aţi avut astfel de momente?
Succesul în cariera militară este dat, în principiu, pentru ofiţeri de eficienţă, iar pentru comandant de reuşita oamenilor pe care îi ai în subordine. În momentul în care personalul pe care îl ai în subordine este apreciat de cei din jur, militari din cadrul subunităţii pe care eu o comand sunt apreciaţi de personalul american, în momentul acela reuşita mea este deplină. În momentul acela pot spune da, pot trece la nivelul următor, pot merge în comandament şi, de acolo, să mă pregătesc pentru alt tip de activităţi. Sunt cam trei etape în cariera unui ofiţer care pot fi definitorii în atingerea succesului. Prima: când eşti comandant de structură de subunitate în care eficienţa şi succesul ţi-e dat, în principiu, de oamenii pe care îi ai în subordine şi, de aprecierea lor de către ceilalţi cu care interacţionează, a doua etapă este cea în care treci în partea de comandament şi începi să planifici misiuni militare, în care începi să fii implicat în procesul decizional şi, acolo, îţi e dat, în principiu, de finalitatea misiunii care ţi-a fost dată. Al treilea pas, în momentul în care treci la nivelul următor, comandant de unitate, comandant de mari unităţi, în care eficienţa unităţii tale şi aprecierea ei îţi va garanta succesul şi atunci, în momentul respectiv, vei simţi ca munca ta e apreciată.
Este chestiune de secunde ca persoana respectivă să fie salvată sau nu
Cât de importantă este o secundă- pierderea sau fructificarea ei- pentru ceea ce se întâmplă la Aerodromul Mihail Kogălniceanu?
Câteva secunde sunt enorme şi, la fel, şi din pregătirea care o avem atât soldaţii pe care îi am în subordine acum - am reuşit cu cei de la Infanteria Marină SUA care au personal special pregătit în astfel de situaţii în a acorda primul ajutor pe câmpul de luptă şi în situaţii total inimaginabile. Am avut ocazia să-i aducem, să-i pregătim şi ne-au arătat momentul când se aplică un garou, în momentul în care este atinsă artera femurala şi nu reuşesti să opreşti sângerarea respectivă. Este chestiune de secunde ca persoana respectivă să fie salvată sau nu. Sunt lucruri care fac diferenţa.
Despre AFGANISTAN, despre viaţă şi moarte
Cum a fost experienţa trăită în Afganistan?
Experienţa în Afganistan a fost puţin cam bruscă. Am terminat Academia Forţelor Terestre, asta se întâmpla în 2009 şi am reuşit să plec în Afganistan în 2011. Nu pot să spun că, în momentul acela aveam experienţa necesară şi cunoştinţele care să-mi garanteze că o să finalizez cu succes această misiune în Afganistan. Dar, lucrând cu oameni bine pregătiţi, oameni care aveau experienţă, am fost cu cei de la Scorpionii Roşii, deja erau căliţi pentru ceea ce urmează. M-au ajutat foarte mult.
M-a schimbat foarte mult Afganistanul
Cum a fost momentul întâlnirii cu lumea din Afganistan?
Prima reacţie cu Afganistanul a fost în momentul în care a trebuit să facem recunoaştere şi să preluăm zona de la cei pe care îi schimbam. Îl vedeam pe comandantul de pluton care prezenta cam ce riscuri putem găsi în zona respectivă, mergea degajat, deja vedeam încrederea în el. Pe când, în momentul în care m-am dat jos din MRAP să mergem cu el să ne arate, pentru mine orice piatră reprezenta un IED. În momentul acela, orice piatră pe care o dădeam la o parte putea să sară în aer. Şi, mă tot întrebam: „măi, cum de a reuşit omul acesta (n.r. comandantul de pluton) să aibă atâta încredere şi eu mă uit la ele mi se pare că toate ar sări în aer?“ Şi, după un timp petrecut acolo, am ajuns să fac undeva la 20 de km la fiecare patrulă, numai mers pe jos, verificând fiecare podeţ pentru a ne asigura că nu sunt amplasate aceste dispozitive improvizate. Câştigasem încrederea asta. Dar, recunosc, a venit cu timpul. M-a schimbat foarte mult Afganistanul. Mi-a dat posibilitatea să mă cunosc pe sine şi, să văd cam cum reacţionez în situaţii limită pe care un comandant-pluton sau un ofiţer nu are cum să le experimenteze nici în antrenamentele lui făcute în ţară, nici într-o altă formă de pregătire făcută cu alte armate.
Care a fost prima misiune aici?
Îmi aduc aminte primul contact în care plutonul meu a fost surprins. Erau, îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, trei talibani- îi văzusem de la o distanţă mai îndepărtată- şi ne-am apropiat cu MRAP-urile şi HMMWV-urile (Humvee) de zona respectivă. Am avut impresia că ei sunt acolo să execute nişte lucrări agricole şi, nicidecum, să tragă în noi. Am coborât din MRAP-uri cu trei militari, ne-am îndreptat către zona respectivă şi la 50 de metri de ei, ne-am trezit că se ridică unul dintre ei, după o grămadă de lemne şi trage cu un AG7.
Cum aţi reacţionat?
Nu mi-a venit să cred. Fiind şi la începutul misiunii, fiind aşa şi mai tânăr şi mai impulsiv, prima reacţie după ce ne-am pus jos, a fost să alergăm după ei şi să-i prindem. Chiar îmi aduc aminte că, la un moment dat eram, la vreo 200 de metri de pluton şi mă vedeam singur pe acolo, chiar eram croit să-i prindem. Mi-am dat însă seama că e imposibil acest lucru, pentru că ei cunoşteau foarte bine terenul dinainte, îşi pregătiseră la fel de bine ca şi noi misiunea: ştiau rutele de scăpare, le căutaseră şi pe cea de bază şi pe cea de rezervă, erau marcate, au ştiut unde să-şi arunce şi armamentul pe care îl aveau asupra lor, pentru că ei alergau fără armament, şi-l băgaseră prin nişte gropi, erau bine ascunse. Cu fiecare experinţă acumulată până la sfârşit m-a ajutat pe mine, la un moment dat, să fac o analiză retrospectivă şi să-mi dau seama că, în situaţii din astea ar trebui să nu mă mai grăbesc şi să mă gândesc că nu sunt singur că mai am 28 de militari cu mine care depind foarte mult de decizia pe care o iau.
Aveţi vreun regret după aceste misiuni?
În momentul acesta, un singur regret am în cariera asta militară până acum că nu am reuşit să fac forma de pregătire pe care am avut posibilitatea să o fac în Statele Unite, cursul de Rangers, înainte de a pleca în misiune în Afganistan. Pentru că tot ce s-a întâmplat la cursul de Rangers, exact unde am greşit în Afganistan, pe aceleaşi lucruri s-a pus accentul la această formă de pregătire. Chiar mă gândeam în momentele acelea dificile de la curs- pentru că nu a fost foarte uşor şi cei care l-au făcut ştiu foarte bine despre ce vorbesc- că, uite aşa, ar fi trebuit să acţionez în momentul în care am fost în Afganistan. Nu pot să spun că am făcut greşeli foarte mari acolo, pentru că nu au fost greşeli, poate a fost şi norocul, dar misiunea noastră acolo ar fi avut altă finalitate.
În ce sens altă finalitate?
Altă finalitate în sensul în care poate reuşeam să prindem mai mulţi. Până la urmă, misiunea unui comandant-pluton în Afganistan este aceea de a-şi aduce plutonul in proporţie de 100% sănatos în ţară. Să aibă grijă de oamenii săi, după care derivă celelalte. În principiu, te gândeşti că la omul de lângă tine să-l aduci sănătos, întreg.
A fost cineva rănit? Aţi ajuns în ţară în formaţie completă?
Am reuşit în afară de o singură persoană care în momentul acesta are probleme cu ochiul stâng, mai exact nu vede aproximativ 20% din capacitatea lui de percepţie a lucrurilor, din cauza exploziei respective.
După atâţia ani de experienţă, după atâtea misiuni, mai există temeri, emoţii... Cum treceţi peste ele?
Emoţii vor exista tot timpul. E imposibil. Fiecare om este construit în felul lui, însă nu cred că există vreo persoană care să nu aibă emoţii. Singurul lucru care face diferenţa între noi ar fi modul în care le acoperim. Atât misiunea în Afganistan, cât şi cursul pe care l-am făcut în SUA au reuşit să mă facă să ascund o parte din ele pentru că 100% nu ai cum să le pui deoparte. Temeri vor exista tot timpul pentru că te gândeşti, poate nu în momentul acela, pentru că adrenalina inhibă tot ce ţine de gândire- ce o să fac oare dacă îmi sare o mână sau dacă mă întorc acasă fără un picior- în momentul ăla adrenalina stopează chestiile astea şi acţionezi instinctiv, dar experienţa, pregătirea te ajută cumva ca reacţia ta instinctivă din momentul respectiv să fie făcută într-un mod cât mai sigur şi atunci limitează partea de temeri. Dacă nivelul tău de pregătire este adus cât mai aproape de realitate, este continuu, în momentul acela, acţiunile tale chiar dacă vor fi făcute la nivel instinctiv, vor fi realizate într-un mod cât mai sigur şi atunci reduce partea de temeri. Dacă eşti pregătit nu ai de ce să ai temeri. Dacă nu eşti pregătit, ai toate motivele să te temi, atunci te bazezi foarte mult pe noroc şi asta nu este bine.
Undeva la 90%, înclină către muncă şi 10% către noroc
Cât este muncă şi cât este noroc în munca militară?
Dacă ar fi să facem un procent muncă şi noroc sau pregătire şi noroc, cred că, undeva la 90%, înclină către muncă şi 10% către noroc. Într-adevăr, există noroc, că dacă stăm şi luăm fiecare acţiune în parte şi ne gândim- stai puţin că eu puteam să trec în zona în care a fost amplasat un dispozitiv sau eu puteam să fiu la punctul de control respectiv în care maşina a intrat acum două minute- atunci da, te poţi considera norocos. Dar, dacă te gândeşti că, prin pregătirea ta ştii foarte bine să apropii o maşină de un punct- control- nu mai are rost să mai stau în ghereta asta, trebuie să caut o zonă avantajoasă pentru mine care să mă poată proteja- atunci reduci partea de noroc. Şi, de asta încerc tot timpul să mă conving că reuşita misiunii a fost datorită muncii şi pregătirii şi nu datorită norocului. Că, dacă ne bazăm tot timpul pe noroc şi reducem puţin procentul ăsta înclinat spre muncă, o să ajungem la un moment dat să spunem, da suntem foarte bine pregătiţi, nu o să mai avem nevoie de pregătire pentru că ne bazăm pe noroc şi nu este bine.
Partea a doua a interviului cu căpitanul Anghel Constantin Laurenţiu, comandantul Companiei Poliţie Militară, la Mihail Kogălniceanu o puteţi citi luni pe site-ul www.mariustuca.ro
