Reporter: Care a fost cel mai dificil lucru pe care l-aţi făcut de când sunteţi în armată?
Căpitan Anghel Constantin Laurenţiu: Cel mai greu lucru a fost forma de pregătire pe care am avut posibilitatea s-o fac în SUA care a fost greu atât din punct de vedere fizic, cât şi un pic psihic.
Mai exact, despre ce este acest curs?
Cursul are trei faze. După fiecare fază eşti evaluat atât de către instructorii care te-au pregătit şi, în momentul în care eşti evaluat de catre ei au două variante: go sau no go. „No go“ înseamnă că reiei faza la care ai participat deja şi, dacă nu o treci, în momentul acela s-a terminat, mergi acasă. Şi, pe lângă acel „go şi no go“ pe care ţi-l dau instructorii mai vine şi partea în care grupul te alege. Poti să fii cel mai bun, dacă grupul alege ca tu să nu împarţi cu ei un tranşeu, dacă ei te-au evaluat şi au zis că nu vor să meargă mai departe cu tine, în momentul acela reiei faza. Şi, dacă se întâmplă şi a doua oară la fel, o să fii trimis acasă. Iar după fiecare fază eşti evaluat de către grupul din care ai făcut parte.
Poate să plouă, poate să ningă execuţi misiunea în continuare, nu există stop
Pe ce criterii eşti evaluat?
Pur şi simplu adaptabilitate, dacă te implici în ceea ce înseamnă pregătirea misiunii, dacă eşti voluntar în ceea ce reprezintă partea administrativă pentru că, acest curs este axat, în principiu, pe primirea unor misiuni, pregătirea misiunilor respective, trecerea la acţiune dar şi pregătirea grupei sau a plutonului pentru ziua următoare în care vei primi altă misiune. Tot timpul pentru pregătirea unei misiuni vine şi partea administrativă în care trebuie să ai grijă de partea de asigurare logistică, cu hrană, cu muniţie, cu tot ce presupune asigurarea unei misiuni. Tot timpul eşti evaluat. Tot timpul te afli într-un mediu de stres. Nu contează condiţiile meteo: poate să plouă, poate să ningă execuţi misiunea în continuare, nu există stop. În momentul în care ţi-ai pus stop ori alegi să pleci acasă ori să reiei faza din momentul zero. Ceea ce nu ţi-ai dori să faci.
Care era starea dumneavoastră? Vă simţeaţi obosit, epuizat?
În momentul în care am fost la cursul respectiv, înainte de a începe misiunile propriu-zise, au existat 2-3 zile în care instructorii îţi prezentau anumite clase pe partea de instrucţie alpină, pe partea de acordare a primului ajutor, partea de pregătire a misiunii. Tot timpul aveau (n.r.- instructorii) grijă ca sa fii obosit la primirea informaţiilor respective, aşa că niciodată nu reuşeai să iei toate informaţiile. Şi acum am nişte carneţele în care mi-am notat decât primul cuvânt- după care următoarele, pentru că adormeam şi nu-mi dădeam seama că am închis ochii- erau pur şi simplu că şi pe un detector din ala de cutremure, ca un tahograf... După care reluam alt cuvânt... Şi, de fiecare dată, în momentul în care care te vedeau că adormi, nu eşti atent existau forme de pedeapsă, atât colectivă, cât şi individuală. Îmi aduc aminte, era în faţa noastră o bancă pe care încăpeau 30 de persoane, iar noi eram 40 şi, mai mult ca sigur, zece nu puteau încăpea acolo decât contorsionaţi, băgaţi pe undeva. Şi, de fiecare dată, ne luam căştile pline cu apă, le aveam undeva în zona picioarelor, şi începeau să ne predea anumite informaţii. În momentul în care care adormea unul dintre noi, ne luam căştile, ni le puneam în cap, după care mergeam la râu şi le umpleam din nou. Mai stăteam şi în râu undeva la 2-3 minute şi, afară era undeva cam la 15 grade, chiar şi mai puţin.
Deci, un program infernal... şi rezistenţă maximă să rămâi în „cursă“. Ce a urmat?
Îmi aduc aminte, la instrucţia alpină, pe care am avut-o acolo, timp de 24 de ore, pur şi simplu am stat şi am legat trei noduri. Ploua continuu. Şi, în momentul, în care ne pregăteam să ne ducem către dormitoare, asta se întâmpla undeva la ora 12 noaptea, instructorii stăteau sub un şopron şi, în jurul şopronului erau legate nişte corzi şi pe corzile respective eram toţi, dar noi stăteam în ploaie şi încercam să legăm iarăşi noduri...
Aţi simţit vreodată, pe parcursul celor patru luni petrecute la acest curs, că nu mai puteţi, că vreţi să spuneţi gata?
La un moment dat, eram aproape de stadiul acela de hipotermie pentru că buzele mi se învineţiseră, nu mai controlam contracţiile musculare, pur şi simplu dârdâiam tot. Atunci, mi-am zis gata, vreau să mă întorc acasă, nu vreau să mai continui. A mai durat cam undeva la o oră calvarul ăsta şi ne-au lăsat să mergem în dormitoare. Şi somnul pe care l-am avut în seara aia, îmi aduc aminte şi acum, a durat 35 de minute. Atâta am reuşit: să ne dezbrăcăm de hainele ude, să le punem la uscat şi să ne punem în pat, după care imediat ne-au trezit instructorii. Nu-mi aduc aminte să fi dormit mai mult de 35 de minute. Şi am reluat aceasta formă de pregătire continuă timp de 3 luni şi jumătate că am fost reciclat, aşa că a trebuit să repet o fază şi am stat undeva la patru luni. Am pierdut undeva la 10 kg, pe partea de final a cursului începusem să miros a amoniac- pentru că tot ce înseamnă grăsime în corp este consumată prima în cazul în care nu eşti hrănit corespunzator, urmează muşchii şi îţi dă un miros din ăla de amoniac pe care nu-l suporţi. Şi, ultima fază din curs s-a întâmplat undeva în mlaştinile din Florida. Tot timpul am fost murdar, nu-mi aduc aminte o zi în care să fi fost curat. Nisip peste tot, mirosul ăla de amoniac, chiar mă simţeam foarte, foarte murdar. Şi, în momentul în care am terminat cursul respectiv, am zis că nu poate să existe o altă formă de pregătire mai grea sau la fel decât cursul respectiv.
Ce a însemnat faptul că aţi reuşit să terminaţi acest curs la care nu mulţi se încumetă?
Finalizarea acestui curs pentru mine a reprezentat, în primul rând, un succes personal. Nu a fost o ambiţie a mea de a-l termina, pur şi simplu am demonstrat că sunt în măsură să termin, să iau tab-ul de Rangers şi să-l pun pe umărul stang. Mai mult a fost o împlinire personală, nu a fost o ambiţie a mea ca să le demonstrez celorlalţi din jur că sunt capabil să termin cursul.
Ce aţi înţeles despre omul şi căpitanul Constantin Laurenţiu după ce aţi făcut acest curs?
Pur şi simplu am vrut să-mi demonstrez că sunt capabil să-l termin şi să cunosc limitele organismului meu, să-mi dau seama cam unde este limita mea, cam cât să ceri de la oameni. Pentru că, dacă nu reuseşti să te analizezi pe tine şi să ştii care sunt limitele tale nu ai posibilitatea să te duci în faţa subordonatului şi lui să-i ceri mai mult decât poţi face tu. Pentru că nu te va urma. Pur şi simplu, în momentul acela în faţa lui vei fi discreditat, prestanţa ta în faţa lui va fi luată ca o altă formă de nebunie. Şi, dacă, în momentul respectiv îţi va respecta ordinul pe care l-ai dat în situaţii de pace, dar în situaţii de război îţi va spune un vehement NU şi, acolo te va lăsa nu te poţi baza pe ei.
Câţi cursanţi s-au înscris la acest curs şi câţi au reuşit să-l finalizeze? Contează puterea exemplului în armată?
Undeva la 625 de cursanţi în momentul cand au venit pentru admiterea la cursul respectiv. Am terminat cam 87. Puterea exemplului în armată este definitorie. Un lider, în momentul în care vrea să fie urmat de cei pe care îi conduce trebuie să ofere exemplu personal, trebuie să fie primul în ceea ce face, trebuie să vină cu iniţiativă, trebuie să impună un standard şi să vină cu exemplul personal. Modul în care îţi porţi ţinuta, modul în care vorbeşti, modul în care încerci să expui un punct de vedere, acestea sunt definitorii.
Trebuie să fii dur pentru a fi un bun ofiţer?
Partea de duritate în Armata Română este dată, în principiu, de capacitatea ta de a nu te duce în faţa formaţiei şi prin prestaţia ta să fii luat în derâdere de cei pe care îi comanzi. Şi asta pleacă de la elemente de bază: modul cum dai un ordin, modul cum impui să se dea un ordin, lucrurile acestea minimale dau partea de prestanţă şi partea de duritate. Nu, eu nu mă consider un căpitan dur.
