Monolitul venit din cer. Într-o noapte auziră un zgomot care se auzea pentru prima oară pe această planetă:impactul dintre piatră si metal.A doua zi găsira în vale o lespede înaltă cam de patru metri dar îngusta de putea sa fie cuprinsă cu braţele,transparentă şi dură. Nu înteleseseră ce e.
Seara, la întoarcere-se grăbeau,cine ramânea noaptea afară nu scapa de prădatorii din jur-trecură pe lânga ciudatul monolit. Deodată se auzi un ciudat răpait de tobe-alt zgomot nemaiauzit pâna atunci pe întinderele acestei planete-iar obeliscul începu să tremure luminos, cu miilioane de figuri geometrice care se topeau unele în altele si fâşii de lumină care străpungeau aerul nopţii. Oamenii maimuţă,ca în transă, s-au îndreptat spre ciudatele fulguraţii de lumină şi niciunul nu ştia ce se întamplă.
Şi nici nu aveau cum pentru ca minţile le erau studiate, tainele trupului analizate iar reactţiile evaluate. Unul dintre oamenii maimuţă se ridică brusc şi rupe un smoc de iarbă apoi încearca să lege firele. Degetele,neobişnuite să se îndoaie ,să strânga şi să desfacă nu-l ascultau. Alt om maimuţă,mai tânăr, reuşeşte şi astfel pe Pamânt se leagă primul nod rudimentar. În timpul exerciţiului o forţă stranie,dinspre obelisc, îl rascoleşte şi-l învaţă. Când lumina se stinge,omul se prăbuşeste la pământ, vlăguit. Şi neştiind ce s-a întâmplat.
Al treilea om ,luat sub stăpânirea forţei venită din monolit, se apleacă ,ia o piatră de jos şi-o aruncă. Ratează ţinta, chiar monolitul La a treia încercare reuşeşte,piatra loveşte metalul dur şi se aude un zgomot puternic. Era prima piatră aruncată în ceva, gest care-l va ajuta pe om în următoarele milenii să supravieţuiasca în mijlocul unei lumi dure. El putea să stea în picioare şi putea să apuce si să arunce-erau noile sale arme şi unelte.
A doua seară monolitul îi chema din nou. Pe unii îi ignora complet. Cu alţii relua exereciţiile şi studiul. Apărea prima lege a umanitaţii :supravieţuieste doar cel care se poate adapta. Exerciţiul cu unul dintre oamenii maimuţă trebuia să-l conştientizeze de altă regula a umanităţii,.
Avu o viziune aşa cum nici nu ştia că exista:vazu o familie de oameni maimuţă,mascul,femela şi copii,toţi liniştiti,sătui şi ghiftuiţi,lânga gura peşterii, ca şi cum nu ar avea ceva de făcut. Şi de nimic speriaţi. Şi-n noaptea aceea, omul maimuţă,supus acestor viziuni avu o emoţie puternică, nemaîntalnita:era nemulţumit de starea lui, veşnic nemâncat, făra vlagă şi cu frică de tot ce se mişcă în jurul lui. Era nemulţumit şi nu ştia că facuse deja un pas spre umanitate,noua stare de stăpan al lumii. Dar nici el şi nici monolitul venit din stele nu puteau să anticipeze ce se va întalpa pe această ciudată şi albastră planetă.
Nu vor mai suferi de foame.Iar întalnirile dintre monolit şi oamenii maimuta continuară. Intr-o seara unul dintre oameni se chinuia să învete să lovească doua pietre.Deodata se prăbuşi la pământ. Murise. Monolitul îşi încetă irizaţiile de lumină.Trebuia să analizeze ce s-a întâmplat Timp de câteva zile oamenii maimuţă nu au mai fost aduşi la lecţiile pietrei din stele.Apoi monolitul a început să descopere ca cheia procesului de transformare este creierul,acolo unde atomii pot fi aranjaţi în structuri noi
.Dar nu orice om maimuta rezista la un asemenea experiment. Ceea ce mai tarziu va fi diferenţa de inteligenta de la un om la altul Alt mister nedezlegat.
Se întâlnira în vale cu o turmă de mistreţi. Pâna atunci se ignoraseră reciproc:nu concurau pentru aceiaşi sursă de hrană. Doar că unul dintre oamenii maimuţă simţi un imbold tulbure,ceva ce învăţase de la monolit. Luă o piatra grea, ascuţita si când o ridică simţi un nemaîntâlnit fior de putere.
Se apropie şi loveste animalul în cap iar acesta se prăbuşeşte. Nici nu încercase să fuga, nu-l percepuse până acum ca pe un duşman. Apoi ceilalţi oameni maimuţă luară de pe jos alte pietre cu care sfaşiara trupul animalului ucis. Dar nu-l mîncara. Nu ştiau înca că vor şi pot mânca carne.Doar unul dintre ei încercă sa linga sângele de pe piatra care devenise armă. Îi placu gustul sangelui.
Peste câteva zile realizară ca de acum încolo nu vor mai suferi vreodată de foame. Puteau să ucidă şi ei.
Începuseră să devină oameni.În timp,nici ei nu stiu cum,descoperă uneltele care se transformau în arme:ferăstrăul de os, toporul de piatră,pumnalul de corn. Le foloseau stangaci dar se obişnuiau şi le foloseau cu o tot mai mare pricepere. Monolitul era acolo şi făra ca ei să ştie îi învăţa.
Învăţau să vâneze. Unele animale fugeau când îi vedeau. Devenisera vicleni: se ascundeau şi stătea la pândă. Nu mai sufereau de foame. Acum aveau timp.Se puteau odihni când oboseau şi-lucru ciudat pentru ei-începeau,timid,să gândească.
Nu realizau că noua putere le venea de la învaţaturile monolitului. Chiar se puteau lăuda că ei singuri fac toate aceste lucruri. Uitasera de vremurile când le era tot timpul foame şi se ascundeau de toate vietaţile. Începeau să devină oameni.
Într-o seară gasira pe o potecă,nu departe de peşteră, o antilopă rănită. În jur o haită de şacali care nu îndrazneau să se apropie, coarnele ei erau înca periculoase. Şacalii aşteptau răbdători ca ea să moară. Şi oamenii maimuţă au îndraznit ceaa ce nu mai facusera niciodata milioane de ani:să ia prada altor animale salbatice.
Au atacat cu bolovani şi bâte omorând antilopa şi ţinând la distanţă şacalii. Şi cum venea noaptea au târât corpul antilopei în peştera.Era prima dată când întelegeau că pot să-şi aducă hrana acasă.
În aceiaşi noapte,fură atacaţi de cel mai mare duşman al lor,leopardul. Prădătorul ştia că noaptea, în peşteri, găseşte hrana. Iar fiinţele de acolo nu au nicio putere,se lasă sfaşiate fără să opuna nici cea mai mică rezistenţă.
Şi când intră în peşteră se întâlni cu ceea ce nu se astepta:mai multe bâte se abătura asupra lui năucindu-l. Lovi cu laba un om dar o altă lovituta aproape ca-i zdrobi piciorul. Tras de coada cu o forţa incredibilă se întoarse dar o piatra ascuţita îi sfaşie botul. Şi se trezi împins spre gura peşterii şi pentru prima dată leopardul simţi groaza morţii:din vânator devenise vânat. Împins cu putere se prăbusi de pe buza peşterii în hăul de dedesubt. Îl găsira a doua zi,mort, cu trupul ydrobit. Cu pietre ascuţite îl sfaşiară în bucăţi mari de carne.
Prima victorie împotriva timpului..În drum spre râul din apropiere,de unde obişnuiau să bea apa,se întalnira cu celalat trib de oameni maimuţă, la care nu ajunsese piatra din cer. Se agitau si strigau amenintator,dornici sa-şi protejeze teritoriul. Înlemnira când văzură pe unul dintre oamenii maimuţă purtand într-o ţeapă capul fiorosului leopard. Fugiră înspaimântaţi. Doar conducătorul lor rămase pe loc,neîntelegand ce se intamplă. Simti doar că e lovit în cap de o bata de os si se prăbuşi la pamânt.Ei încă nu ştiau să folosească armele celor din tribul vecin. Iar tribul modelat de monolitul venit din cer a devenit stăpân şi pe acest teritoriu.Omul învăţa să cuceresca.
Noul om maimuta, cu armele lui nemaintalnite în istoria de miliarde de ani a planetei,se afla la un moment de răscruce. Scrie Clarke:”Devenise stăpânul lumii şi nu era foarte sigur ce avea să facă în continuare. Dar avea sa se gândească el la ceva.”
Cam 100 de stalpi monolitici veniseră din strafundurle Universului şi aterizaseră pe Terra. In 100 de locuri începusera experimentele cu oamenii maimuţă. În unele locuri au reuşit în alte locuri nu. Şi în cazurile de reuşită nu se putea şti dacă în timp omul maimuţă şi urmaşii vor supravieţui şi vor schimba destinul lumii. Dar stîlpii monolitici obţinuseră ceea ce voiseră de la început: noua fiinţă avea inteligenţă.
Într-o zi stâlpii monolitici disparură iar tribul de oameni maimuţa nici nu observară dispariţia lui. Memoria trecutului înca nu funcţiona. Dar simţeau că s-a întâmplat ceva. Ramăseseră însă învaţăturile monolitului :cum pot supravieţui folosindu-se de arme,unelte şi cum pot gândi să le folosească.
Au trecut 100.000 de ani de la plecarea pietrelor venite din cer.Oamenii maimuţa au început să se răspândească,încet,pe întreaga planetă. Înca erau puţini şi inca nu contau în mulţimea imensă a vietuiţoarelor planetei. Au început să se schimbe:omul maimuţă dispărea şi aparea o alta fiinta. Nu au mai avut nevoie de dinţii mari care-i ajutau sa sfâsie hrana. S-au facut mai mici, aveau la îndemana pietre ascuţite cu care rupeau carnea în bucaţi mici,scormoneau pământul după rădacini. Şi ele faramiţate cu uneltele lor.
Fara dinţii uriaşi, faţa li s-a modificat, nasul a devenit mai mic,maxilarele la fel iar gura începea sa scoata niste sunete mai clare.Peste un milion de ani urma să aparaă vorbirea,element fundamental al evoluţiei sperate de pietrele venite din cer.
Au urmat patru ere glaciare, la distanţa de 200.000 de ani între ele.Multe vietăţi au dispărut în aceste schimbări majore-chiar şi oamenii maimuţă. Dar nu şi urmaşii lui pentru ca învaţaturile monolitului venit din cer se transmiseseră descendenţilor care se adaptaseră şi-sş perfecţionaseră abilitătile mâinilor şi capacitatea de gândire şi adaptare la o natură ostilă.
O evolutie spectaculoasa în care noile deprinderi le-a dezvoltat corpul şi creierul. Şi dupa alte milioane de ani a aparut Omul.
Care,e de reţinut, nu avea unelte şi arme diferite de cei din perioada de după venirea monolitului, dar se pricepeau să le foloseasca mai bine şi mai eficient. Gândeau mai bine şi inteligenţa lor era mai aplicata.
Apoi au învaţat să vorbesca: prima victorie împotriva timpului. Îşi transmit din generaţie în generaţie experienţa şi cunoştintele şi progresul lor e fulgerator.
Inteligenţa.Folosirea focului reprezintă un pas care face din om stăpînul acestei planete. Uneltele din piatră sunt înlocuite de bronz si apoi de fier. Vânătoarea este înlocuită de agricultură, populaţia devine sedentară şi marile migraţii încetinesc. Apar micile comunităţi adunate în sate şi urmatorul pas, aglomerările din oraşe.
Apare filosofia dar şi religia.Cerul se populeaza cu forţe supranaturale şi zei-modalităţi prin care,în subconştientul umanităţii, apare ideea că totul vine de la “Ceva”. Ceva din Cer.
Paradoxal, în timp ce corpul i-a devenit tot mai vulnerabil, mijloacele de apărare şi atac au devenit tot mai violente şi tot mai eficace. Omul este singura fiinţă care-şi poate doborâ adversarul de la distanţă. Celelalte finţe trebuie să se aproprie şi să intre in contact. Poate distruge semeni de-ai săi-ceea ce monolitul venit din cer nu l-a învăţat. Inteligenţa,dată pentru a se apăra şi a supravieţui, o foloseşte împotriva lui însuşi.
Nu se stie daca experimentul monolitului venit din cer a reusit sau nu.
Această ipoteză a fost prezentata de Arthur C Clarke in debutul romanului său 2001-Odiseea spaţială.Unul dintre cei mai mari autori de SF din istoria lumii, Clarke spune ca inteligenţa omului este de origine extraterestră dar toate alegerile facute îi aparţin.
Dincolo de literatură, ipoteza lui Clarke este incitantă şi e de luat în calcul.
