Peste ocean sunt numiţi părinţi-elicopter, părinţi-vultur, pentru că planează continuu în preajma copilului, îngrădindu-i orice posibilitate de autonomie. Psihologii îi numesc părinţi hiperprotectori, pentru că îşi sufocă copilul cu grija lor exagerată.
Domna psiholog Zivari, de unde vine această grijă exagerată manifestată de unii părinţi?
Aceşti părinţi dezvoltă, raportat la propriile lor experienţe, un scenariu despre o situaţie ideală; un copil ideal, cu părinţi de succes. Aceştia sunt părinţi stăpâniţi de frica de a nu eşua în meseria de părinte şi dezvoltă o atitudine de hiperprotecţie faţă de copil. Argumentele lor sunt de genul că sunt persoanele cele mai importante din viaţa copilului, că se dedică 24 din 24 de ore organizării vieţii copilului lor. Faptul că se străduie să coordoneze şi să supravegheze fiecare mişcare a copilului, că ştiu fiecare reacţie la şcoală - unii merg pauză de pauză la şcoală sau la grădiniţă şi îl urmăresc pe camerele de supraveghere - le întăreşte starea de teamă. Se creează un cerc vicios. Dacă nu-l urmăreşte pe copil, intră în panică. Dacă îl monitorizează, îşi exacerbează panica. Şi atunci, simt nevoia ca, în permanenţă, să controleze, să fie înştiinţaţi cu privire la tot ceea ce se întâmplă.
Deci, părinţii ăştia trăiesc într-o permanentă stare de panică...!?
Altcumva, nu s-ar justifica de ce sunt atât de preocupaţi şi atenţi la fiecare detaliu din universul copilului lor. De cele mai multe ori, mamele sunt cele care dezvoltă acest ataşament exagerat faţă de copil.
Cum îşi argumentează o asemenea mamă acest tip de ataşament?
Această mamă nu îşi justifică neapărat atenţia exagerată pentru că ar fi, să zicem, pericole la tot pasul. Şi nu e vorba neapărat de mama care îşi duce şi aduce copilul de la şcoală. Ci vorbim despre acea mamă, care merge cu copilul la şcoală, dar nu-l lasă în pragul uşii, ci intră cu el în clasă, verifică pupitrul, după ce, seara, i-a inspectat ghiozdanul sau rucsacul. Despre mama, care cere explicaţii cadrului didactic pentru că i-a dat copilului o notă care nu-i convine. Despre mama care selectează prietenii copilului, chiar pe cei cu vârste foarte mici, cu care ar putea foarte bine interacţiona. Sunt părinţi care vor pentru copilul lor cei mai buni prieteni, cele mai bune şcoli, cele mai sofisticate activităţi extraşcolare. Acesta este un copil ţinut într-un glob de sticlă. Sunt copii de sticlă.
Aţi întâlnit asemenea cazuri?
Evident. Şi am întâlnit mame care mergeau până acolo încât, la scurt timp, după ce intrau în cabinet, erau gata să ia locul psihologului.
Trebuie spus că aceşti părinţi sunt persoane rigide, căror nu le poţi schimba felul de a gândi într-o perioadă scurtă de timp. Iar faţă de aceşti părinţi, psihologul trebuie să manifeste o atenţie deosebită pentru a nu afirma ceva care ar putea declanşa un adevărat război.
Dar aceşti părinţi şi copii pentru ce vin la psiholog?
De regulă, vin pentru elemente ce ţin de criza pubertăţii sau atunci când copilul acuză o serie de stări din sfera depresiei, nu socializează, are dificultăţi de adaptare chiar în mediul şcolar, atunci când face trecerea de la etapa gimnazială la cea liceală. De fapt, părinţii vin la psiholog cu copilul mai mult la îndemnul unui cadru didactic, care observă foarte bine relaţia dintre părinţi şi copil şi comportamentul lui.
Ce rezultate aveţi, pentru că mă gândesc că nu-i deloc uşor să modifici un asemenea comportament?
Nu poţi obţine un rezultat bun cu un copil crescut într-un asemenea mod, mai ales dacă părintele nu înţelege că el trebuie să facă o schimbare. Din nefericire, sunt foarte puţine cazurile de părinţi capabili de acest demers, mai ales de mame. Practic, aceşti părinţi sunt mai mult simpli vizitatori la psiholog. Ei vizitează 5-7 psihologi, doar-doar îl vor găsi pe cel care să le confirme că ei sunt părinţii ideali, că nu greşesc cu nimic, adică să le cânte în strună... Sunt părinţi care vizitează 5-7 pediatri, pentru că au senzaţia că nici unul nu este într-atât de bun încât să aibă grijă de sănătatea copilului lor
Am început cu un băiat care a intrat în cabinetul dumneavoastră. Ce s-a întâmpat?
Copilul a făcut terapie şase luni, pentru că am reuşit să stabilesc o anumită relaţie cu copilul, nu neapărat cu mama lui. Ulterior, a făcut şi terapie de suport la intervale mai mari, implicând şi părinţii. Este un caz fericit, când mama hiperprotectivă a reuşit să-şi modifice treptat comportamentul faţă de copil. Dar succesul unui caz nu depinde în totalitate de psiholog, ci în mare măsură de capacitatea părintelui de a se schimba pur şi simplu. Dar sunt şi părinţi care nu admit că au problemă, consideră că îşi cresc copilul perfect. Adică sunt cazurile pe care le trec la capitolul eşec.
Care sunt conseciţele: ce copil este şi ce adult va fi?
Vorbim despre un copil care nu reuşeşte să-şi facă prieteni, se adaptează cu dificultate la medii diferite şcolare şi mai ales extraşcolare, prezintă simptome depresive, anexietăţi accentuate... Pentru că o mamă anxioasă va avea, evident, un copil anxios... Dacă tot timpul, această mamă trăieşte cu teama că plodul ei nu va atinge performanţa, evident, ea va creşte un copil care permanent va trăi cu teama că nu va face performanţă. Or, la cel mai mic eşec, acest copil va reacţiona disproporţionat.
Un asemenea comportament este de natură să întărească legătura părinte-copil?
Un comportament hiperprotectiv nu poate genera o legătură sănătoasă între părinte şi copil, nu poate crea premisele de a avea un copil, care crescând, să fie o persoană pe picioare ei, autonomă.
Dar faţă de părinţi ce atitudine va avea?
Reacţiile faţă de părinţi sunt diferite, contradictorii. De regulă, sunt copii care nu au o admiraţie foarte mare, nu au sentimente de recunoştinţă faţă de părinţii care le-au arătat o grijă exagerată. Sunt copii care nu sunt mândri cu părinţii lor, chiar dacă ei,în fond, şi-au sacrificat viaţa pentru ei
Ce le recomandaţi acestor părinţi, care, cu certitudine, au o mare suferinţă?
Să consulte un psiholog. Ei trebuie să înţeleagă că Dumnezeu le-a dat în dar un copil, ceea ce nu înseamnă că ei trebuie să trăiască viaţa în locul copilului. Ei trebuie să lase copilul să-şi trăiască viaţa.
