Nicolae Paulescu, românul care a descoperit insulina, a ratat premiul Nobel în 1923. Premiul a fost atribuit, pentru aceeaşi invenţie, unor specialişti canadieni. Aceştia au fost propuşi de oamenii de ştiinţă chestionaţi de Nobel, în vreme ce pe savantul român nu l-a propus nimeni pentru premiu. Se spune că ar fi fost pedepsit astfel din cauza poziţiei sale vehemente antiseminte.
Faptul că descoperitorul insulinei, românul Nicolae Paulescu, a ratat premiul Nobel a stârnit de-a lungul anilor multe controverse. Unii specialişti consideră că românului i s-a făcut o nedreptate şi că, de fapt, Păulescu ar fi descoperitorul adevărat al insulinei.
Nicolae Constantin Paulescu s-a născut la 8 noiembrie 1869 în București, în mahalaua Răzvan pe Calea Moșilor nr. 69, părinții fiind Costache Paulescu, de profesie negustor și Maria Paulescu (născută Dancovici). Nicolae C. Paulescu urmează clasele elementare la „Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben” și, în 1880, se înscrie la „Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), pe care-l va absolvi în 1888. Încă din anii liceului, a dovedit o înclinare pentru științele naturale, pentru fizică și chimie, precum și pentru limbile străine, clasice și moderne.
Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obținând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). A lucrat în spitale din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian „Hôtel-Dieu” (1891-1894) cu profesorul Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog și apoi, ca intern (1894-1897) și medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. În anii 1897-1898 a urmat și cursurile de biochimie și Fiziologie la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauze determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală.
Cercetările științifice ale lui Paulescu s-au concentrat în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliția nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morții subite.
În 1922, Nicolae Paulescu şi-a brevetat invenţia, obţinând de la Ministerul Industriei şi Comerţului din România brevetul de invenţie nr. 6255 denumit „Pancreina si procedeul sau de fabricare”. „Revendic invenţiunea produsului organic pancreanina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”, spunea prof. Nicolae Paulescu.
La aproximativ 10 luni de la descoperirea profesorului român Paulescu, doi cercetători canadieni, medicul Frederik Grant Banting si Ch. Herbert Best, care lucrau în laboratorul profesorului J. MacLeod, au anunţat descoperirea insulinei. În 1923, oamenii de ştiinţă i-au propus pe canadienii Frederik Grant Banting şi J. MacLeod, la premiul Nobel pentru fiziologie si medicină pentru meritul de a fi descoperit insulina.
Pe românul Nicolae Păulescu nimeni nu l-a nominalizat ca potenţial câştigător al premiului Nobel. Cei doi savanţi canadieni laureaţi ai premiului Nobel au recunoscut contribuţia românului în descoperirea insulinei, chiar în discursul de primire al premiului din 1923. Profesorul Nicolae Paulescu s-a considerat nedreptăţit la auzul veştii că cei doi canadieni au primit Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei. Profesorul s-a adresat Comisiilor pentru Premiul Nobel de la Uppsala, solicitând îndreptarea greşelii. Nedreptatea nu a fost însă recunoscută.
