Se împlinesc 40 de ani de când Dumitru Prunariu a zburat în spațiu. Primul și singurul român cosmonaut a venit joi seară în sudioul Digi24 și a povestit întreaga aventură spațială, dar și cum a ajuns să fie selecționat pentru a deveni cosmonaut.
În cadrul misiunii Soyuz 40, efectuată în perioada 14 - 22 mai 1981, Dumitru Prunariu a petrecut în spaţiul cosmic şapte zile, 20 de ore şi 42 de minute. Misiunea spaţială s-a desfăşurat la bordul navei cosmice sovietice Soyuz-40 şi al staţiei orbitale de cercetare ştiinţifică Salyut-6.
Prunariu a fost al 103-lea om care a zburat în spaţiu, în urmă cu patru decenii, când România a devenit al 11-lea stat din lume care a avut proprii cosmonauţi/astronauţi. În prezent, totalul este de 580 de oameni din 38 de ţări.
De la zero la 28.000 km/h în mai puțin de 9 minute
Dumitru Prunaru: Am decolat pe 14 mai 1981, la 20:17, ora Bucureștiului. În 8 minute și 50 de secunde am ajuns de la zero km/h, la 28.000 km/h. Vă dați seama ce accelerație. Omul stă culcat pe spate, suportă aceste accelerații pe direcția piept – spate, în niciun caz pe direcția cap – picioare, pentru că s-ar duce sângele din cap, îți apare „vălul cenușiu”, „vălul negru”, se pierde cunoștința.
Așa că stai pe spate, împingi limba față ca să nu se ducă pe gât, ochii îți lăcrimează pentru că sunt presați puternic, și reziști. Ne-am antrenat pentru asta la centrifugă, de multe ori. Centrifuga te accelerează la câte suprasarcini este nevoie. Am fost accelerați până la suprasarcini de 8G pe direcția piept – spate și 5G cap – picioare, dar pentru zeci de secunde, nu pentru minute întregi, cât am petrecut în nava cosmică.
În perioada asta nu faci nimic. Citești parametrii pe care ți-i indică ceasurile de bord, îi transmiți jos, iar din vocea ta medicii și psihologii constată cât de tensionat ești, cât de emoționat ești... În același timp, se verifică dacă datele transmise prin telemetrie de la bordul rachetei corespund cu cele pe care le citești tu pe aparatele interioare ale navei.
După ce s-a oprit motorul ultimei trepte a rachetei purtătoare, și aceasta se desprinde de nava cosmică, apare imponderabilitatea. Nu te mai împinge nimic, nu mai creează nimic accelerație și totul începe să plutească în navă.
Comunicam cu baza, cu colegul, totul prin radio, pentru că eram îmbrăcat în acel costum de scafandru cosmic, aveam casca închisă, mănușile închise ermetic.
„În orice zbor cosmic se întâmplă câte ceva. Nu există zbor perfect”
În cele 8 minute și 50 de secunde se pot întâmpla multe. S-a întâmplat să nu funcțieze una din treptele rachetei purtătoare, dar în cazul acesta, echipajul împreună cu capsula sunt ejectați din vârful rachetei purtătoare. Există un carenaj exterior de protecție, care în vârful lui are niște motoare. Capsula se desprinde prin sisteme pirotehnice, este aruncată la câțiva kilometri, carenajul este largat, iar capsula cade spre pământ, se deschid parașutele și ajungi pe pământ. Desigur, în regim de avarie, cu suprasarcini mult mai mari decât cele pe care le suporți la lansare, dar te salvezi.
Asta înseamnă o misiune întreruptă. Un echipaj cu bulgari, din 79, a ajuns deja în spațiul cosmic, racheta purtătoare i-a dus unde trebuie, i-a lăsat în spațiul cosmic, numai că în faza în care te apropii de stația orbitală, trebuie să faci câteva manevre spațiale. Și la ei, motorul principal al navei cosmice, nu al rachetei purtătoare, nu a funcționat. A fost o cedare de turbină, au fost loviți de un micrometeorit, nu se știe, pentru că acel agregat s-a dezintegrat la intrarea în atmosferă. Cert este că nu a funcționat motorul, nu au putut să se apropie de stația orbitală. Cu același motor, nava orientată cu el spre înainte, trebuia cuplat pentru a frâna și a transforma orbita într-una care intră în atmosferă. Nici acest lucru nu s-a petrecut cum trebuie. Mai există un motor de avarie care funcționează o singură dată, pe acela nu poți să-l repornești, și, cu chiu, cu vai, a fost pornit, a funcționat cam la 80% din capacitate și i-a adus în atmosferă.
Pentru că au intrat nestandard în atmosferă, suprasarcinile au crescut până la 8G și nu 4G cât ar trebui să suporți normal, trepidații puternice, și au căzut la vreo 600 de kilometri distanță de locul în care erau așteptați.
Experiența mea a fost fără greș. Mici probleme, ceva la parașută, la lansare un echipament s-a defectat, dar nu era esențial. În orice zbor cosmic se întâmplă câte ceva. Nu există zbor perfect. Tehnologia este atât de complexă încât se întâmplă ca ceva din zecile de mii de componente, agregate, să funcțieze puțin defectuos. Și atunci induce în sistem defecțiunea. Se pot întâmpla lucruri grave, sau poate să rămână izolată și să nu influențeze restul zborului.
Noi, cam la 200 de kilometri am fost plasați pe orbită. După aceea creștem prin manevre spațiale, cuplând motorul, împingând nava mai sus, o aducem la înălțimea stației orbitale, care era 350 de kilometri. Aveam niște manete, care făceau „fâs”, „fâs”. Există niște motoare care pot să rotească nava în jurul axelor proprii, pe trei axe, și niște motoare care o translatează sus, jos, stânga, dreapta, puțin înainte, puțin înapoi, iar dacă ai mai mult de înaintat, cuplezi motorul principal care îți dă un impuls mai puternic.
Nava are 7 tone, motorul nu este atât de puternic, dar îți imprimă o anumită mișcare, pe care dacă vrei să o oprești, trebuie să întorci nava cu motorul invers și să cuplezi cu același impuls, ca să frânezi și să o aduci la viteza dinainte. Altfel, viteza continuă.
„La stația orbitală am ajuns după 28 de ore. În timpul acesta am efectuat 18 rotații în jurul Pământului”
La stația orbitală am ajuns după 28 de ore. În timpul acesta am efectuat 18 rotații în jurul Pământului, până am ajuns la stație. Cam la rotația a patra am efectuat o primă manevră orbitală, am transformat orbita într-una eliptică. Aceasta, în punctul ei cel mai de sus ajungea la nivelul traiectoriei stației orbitale, dar nu la stație, erau decalate un pic. După aceea, am efectuat la rotația 18 încă o manevră care deja a transformat orbita navei cosmice într-o orbită identică cu cea a stației orbitale, pe care încet, încet o ajungeam din urmă.
Am identificat-o cu radarele de la bord, cam la 8 kilometri, am vazut-o ca pe un punct luminos inițial, am mai cuplat motoarele, am ținut nava într-un coridor fizic. E un adevărat dans când te apropii de stația orbitală. Nava este rotită în sus, în jos, cuplează motorul principal, cuplează motoare de rezervă. Asta, până când se încadrează pe acel coridor și frânează suficient de mult ca să se lovească ușor de stația orbitală, cu 30 de centimetri pe secundă.
Are un agregat în față, cu tijă destul de lungă, care nimerește într-un con al stației orbitale. Și atunci, conul acela poate să fie lovit oriunde, acel capăt al navei cosmice este dirijat spre centru, unde este captat, unde este tras, nava se apropie încet, mecanic, de stația orbitală. Sunt pe circumferința ei niște „lacăte” puternice, ca niște cârlige care o agață, o strâng, se ermetizează cu niște garnituri de cauciuc de jur împrejur, și deja poți să deschizi trapele de interior, să treci dintr-o navă în alta.
Întâi trebuie ermetizată joncțiunea. Apoi se deschide o ușă la noi, spre noi, iar la ei, spre ei. Dacă ar fi vid în joncțiune, nu poți să o deschizi. Există o supapă pe care o deschizi, intră aerul, apoi se poate deschide.
Cu mine a zburat Leonid Popov. El era comandantul navei. Avea o experință vastă în domeniul zborurilor cosmice. Cu un an înainte de a zbura cu mine, efectuase un zbor de jumătate de an la bordul aceleași stații orbitale, Salyut 6, pe care o cunoștea pe dinafară.
Continuarea articolului, AICI
