Într-un interviu acordat site-ului www.mariustuca.ro, regretatul actorul Mihai Bica a vorbit despre lumea fascinantă şi labirintică a teatrului, despre cum se ajunge la inima spectatorului, dar şi despre emoţia care te cuprinde după fiecare spectacol, indiferent de rolul jucat. „Şi ce este interesant cum reuşeste, o mare ficţiune, ca să nu spunem o mare minciuna, sublimă, cum e teatrul, cum reuşeşte să lovească în inima spectatorului“, spune atât de frumos Mihai Bica.
În plus, actorul Mihai Bica este cel care interpretează radiofonic şi scrierile Părintelui Arsenie Boca. Cât de importantă este credinţa în Dumnezeu? Cum ne modifică întâlnirea cu Dumnezeu? Cum a fost experiemţa întâlnirii cu teatrul radiofonic, dar mai ales, cum l-a schimbat pe omul şi pe actorul Mihai Bica, întâlnirea, indirectă, cu Părintele Arsenie Boca? La toate acestea ne-a răspuns în dialogul de mai jos.
Fără Dumnezeu nu faci nimic. Până şi ateii sunt ajutaţi de Dumnezeu
Domnule Bica, cât de importantă este credinţa în Dumnezeu?
Enormă. Fără Dumnezeu nu faci nimic.Până şi ateii sunt ajutaţi de Dumnezeu. Eu sunt convins de asta. Realmente, nu poţi. De câte ori mă gândesc la Nichita, el avea povestea cubului. Cubul e perfect, da?- Şi zicea: „Daţi-mi un ciocan să-i sparg un colţ, daţi-mi să-i sparg un colţ. Omul nu e Înger, omul este om, tindem spre perfecţiune şi nu ajungem să punem mâna pe perfecţiune. Vrem. Dumnezeu ne lasa să înnotăm, să alunecăm pe poteci, că, de fapt, sunt două: una albă, una neagră. Depinde de fiecare pentru ce optează. Ei, nu ai cum să fii înger. Frumos e sa te îndrepţi spre lumea asta îngerească. Nu, clar, fără Dumnezeu nu există nimic!
Mă rog în felul meu, nu mă rog după reţete....
Ne modificăm, ne transformăm după întâlnirea cu Dumnezeu?
Nu, staţi puţin. Nu vreau să spun că eu sunt un credincios habotnic. Sunt momente când mă duc la biserică, sunt momente când nu mă duc la biserică. Dacă nu mă duc la biserică, nu înseamnă că nu cred în Dumnezeu. Mă rog în felul meu, nu mă rog după reţete. Dacă simt că trebuie să mă rog în ziua respectiva sau în săptămâna respectivă, o fac, dacă nu simt, nu. Nu. El ştie, el planează deasupra noastră, el îşi dă seama dacă avem nevoie cu adevărat de el sau nu avem nevoie cu adevărat de El. Eu mă pot duce în biserica de mii de ori şi când ies de acolo nu se întâmplă nimic cu mine. Nu mă modific, nu mă transform. Apropo, de Părintele Arsenie Boca spunea: „M-am săturat să aprind lumânări pentru voi.Veniţi aici, eu mă rog pentru voi, dar dacă voi nu vă schimbaţi, eu ce să fac?“ Şi avea momente cand îi dojenea cu asprime. Nu neaparat că urla la ei, că ţipa la ei, dar le spunea adevarul verde-n faţă.
Poţi să ai mii de voci, trebuie să reverbereze sufletul...
Cum a fost experienţa întâlnirii cu teatrul radiofonic?
Eu am făcut foarte mult teatru radiofonic. Am lucrat cu diverşi regizori, vreau să le mulţumesc...Vocea nu e totul. Poţi să ai mii de voci, trebuie să reverbereze sufletul, altminteri nu ajungi nici la urechea ascultătorului, iar când vorbim de teatru la vedere, nici la inima lui şi nici la privirea lui, la ochii lui. Da, e importantă vocea, dar nu e totul. Vreau să le multumesc lor, celor din redacţia de la teatru, că au avut încredere în mine, în toţi anii aştia. Nu am avut exerciţiul teatrului radiofonic. Una este când eşti doar auzit şi alta este când eşti şi văzut şi auzit. E mult mai greu să penetrezi pe calea undelor. Deci, omul nu te vede, doar îşi imaginează povestea, îşi imaginează personajul pe care tu-l faci şi poate să spună: „Da domnule, îmi place sau nu-mi place...“ De o vreme încoace au un bun obicei. Fac premiere cum am face noi la teatru: se întâlnesc undeva lângă Teatrul Odeon, invită vreo 80 de oameni. Aceştia ascultă propunerea respectivă, vorbesc... Şi ei spun dacă le place sau nu le place. Sunt acolo oameni din afara spectrului teatral, nu sunt numai oameni de specialitate: sunt medici, ingineri, profesori, doctori şi ei comentează dacă le-a plăcut sau nu spectacolul radiofonic respectiv.
Sunteţi cel care aţi interpretat radiofonic scrierile Părintele Arsenie Boca. Cum este? Presupun că, cu atât mai greu cu cât a fost contemporan cu noi...
Este foarte greu. Nu vorbim de un rol. Vorbim despre un om care a trăit pe pământ, nu a fost oricine şi care s-a săvârşit asa cum s-a săvârşit. Înregistrăm, cu portretul părintelui în studio şi, cu o candelă mereu aprinsă. Aşa înregistrăm. A fost foarte greu, pentru că nu era o joacă de copii. Nu puteam să depăşim anumite lucruri, dădeam telefon la Patriarhie, ne interesam să nu facem prostii şi să luăm în derâdere cuvântul lui Dumnezeu. Scenariul a fost făcut după cuvintele Parintelui Arsenie Boca, nu am inventat nimic. Colegul meu care a scris scenariul, Costin Manoliu a luat din frazele, din propoziţiile Părintelui, nu a venit cu nimic din afară. Nu i-a fost nici lui uşor. Pentru că a stat, s-a chinut, responsabilitatea este foarte mare. Dupa aceea, responsabilitatea maestrului Mărgineanu, regizorul.
Cum este să fii, e un fel de-a spune, cel de la care oamenii aşteaptă minuni?
Îmi e foarte greu să vorbesc. Am fost invitat la Sâmbăta, anul trecut, şi ne-am dus cu toţii acolo: in memoriam Arsenie Boca. Şi, am stat de vorbă cu oamenii care au ascultat toate aceste episoade. Poate îl ştiau mai bine decât mine, eu care le făcusem. Şi începuseră să pună întrebări. Am ajuns să spun: din fericire, nu l-am cunoscut pe Arsenie Boca. Au zis: „Cum, vreţi să spuneţi, din nefericire?!“ Şi, am zis: păi dacă l-aş fi şi cunoscut, nu mai făceam profesia asta şi acuma nu vă vorbeam, pentru că el mi-ar fi schimbat total viaţa. Eu când am început să lucrez la primul episod, nu vorbesc de restul, vă spun cu mâna pe suflet: m-am ruşinat de toată viaţa pe care am trăit-o. Despre ce vorbim? Despre ce vorbim? Sunt foarte puţini care au marcat biserica în lume, sunt foarte puţini din sihaştrii care au crezut cu adevarat. Da, sunt mulţi, nu am eu dreptul să-i judec, îi judecă Dumnezeu, dar omul ăsta a lăsat în urmă ce alţii nu or să lase în sute şi mii de ani. Asta este parerea mea.
V-aţi întrebat de ce dumneavoastră? De ce viaţa v-a ales şi acest „rol“?
M-am şi gândit, de ce a trebuit, probabil că aşa a fost să fie, poate şi Doamne-Doamne şi Părintele a zis că noi, cei care am făcut asta să ducem lucrarea până la capăt. Puteau să fie alţi colegi de-ai noştri. Nu s-a întâmplat, s-a întamplat cu noi şi ne-am gândit poate că aşa a fost să fie. Am şi primit o întrebare de la preşedintele fundaţiei:„Mihai este adevărat că, voi făcând aceste episoade i-aţi făcut pe oameni să meargă la Prislop?“ I-am zis: „Nu pot să-ţi răspund la întrebarea asta. Nu eu. Să presupunem, prin absurd, că aşa ar fi fost. Nu ai dreptul să spui asta, nu ai voie. Poate, poate că ne-am adus şi noi contribuţia cât am putut, dar nu ai dreptul să spui asta. Dacă ţii la tine şi ai un dram de bun simţ...
L-a schimbat experienţa întâlnirii, indirecte, cu Arsenie Boca pe omul Mihai Bica?
Da. Categoric. Văd lumea altfel. Oamenii altfel şi suferinţa umană... Întotdeauna m-a lovit suferinţa umană. Parcă, acuma mă loveşte mai tare. Acuma, când noi ce-am făcut, iar zic noi românii... Am asimilat răul, l-am făcut bine răul. Nu, răul trebuie îndepărtat de om. Nu noi, ce am făcut? L-am primit şi îl primim zilnic cu braţele deschise. Nu vedeţi, se întâmplă atâtea accidente. Nu interesează pe nimeni. Mor oameni pe şosele, sunt oameni care se sinucid, explozii... Mor oameni. Treci pe lângă persoana respectivă şi nu te loveşte. E normal să fie aşa? Nu e normal să fie asa. Nu am nimic. Foarte bine, televiziunile să aibă raiting, cei din presa scrisă să se bucure de cât mai mulţi cititori , dar hai să ne aducem aminte că, totuşi, suntem oameni şi avem o singură viaţă. Să trăim frumos, să trăim frumos viaţa asta.
Când avem nevoie de Dumnezeu, domnule Bica? Există minuni sau omul le caută pentru că aşa îşi poate păstra speranţa şi pentru a-şi învinge neputinţa?
Da, ne rugăm când ne este foarte greu. De ce oare când ne este bine nu ne rugăm? Da, există minuni. Cioran la un moment dat, într-o carte a lui, pe o pagină, n-am să uit , spunea că cea mai mare dovadă pe care el a cunoscut-o a fost a lui Iosif. A spus că, dacă, el ar fi recunoscut că a făcut dragoste cu Maria, Isus n-ar mai fi cine este. Pe aceeaşi pagină, mai jos ce a scris domnul Emil Cioran care s-a născut într-o familie de creştini: „Doamne, când îmi închizi pleoapa întru tine“. Deci, răzvrătitul ăsta, nihilistul ăsta, îmi aduce aminte de nihiliştii lui Dostoievski care-l iubeau foarte tare pe Dumnezeu. Deci ateii lui Dostoievski, nihiliştii ăia, cred că-l iubeau mai tare decât un habotnic. Ei cum domnul Cioran, deci pe aceeaşi pagină- el era înspăimântat, dacă n-ar fi existat Dumnezeu ar fi fost înspăimântat. Sunt convins. Ţuţea zicea: „Lăsaţi-l, lăsaţi-l că-l împac eu cu Sfântul Augustin şi cu Dumnezeu, mai e nevoie de putină răbdare. Îl impac eu si cu Dumnezeu“.Ţuţea fiind mult mai drăguţ şi mai conciliant asa. Ţuţea care, la rândul lui, de asta e frumoasă viaţa şi de asta e frumoasa spiritualitatea, spunea: „Eu, pe la 30 de ani, pupam pravda, luam ziarul şi-l pupam. Păi, până la 30 de ani poţi să fii comunist, dacă după treizeci de ani eşti comunist înseamnă că eşti imbecil. Am crezut în ilustrul imbecil Lenin multă vreme, acuma nu mai cred în el“.
Că tot vorbim despre credinţă, ce ar trebui să primim de la viaţă, ca să ne mulţumească? Pentru că, în ultima perioadă - nu vorbim din statistici, ci din atitudine, gânduri, imagini- oamenii par tot mai trişti, mai nemulţumiţi....
Ştiţi, omul are o meteahnă. Există aşa, dacă am putea spune o veşnica nemulţumire. Viaţa nu e veşnică, însă noi avem o veşnică nemulţumire. Hai să presupunem, prin absurd, că Dumnezeu ne-a lăsat 10 mii de ani să trăim pe pământ. Oare atunci am fi multumiţi? Cred ca nici atunci. Nu stiu de ce firea umană este asa. Nu ştiu de ce.
