Legenda clopotului cu limbă de foc și a comorilor blestemate de la Mănăstirea Plumbuita

20 Feb 2022
Legenda clopotului cu limbă de foc și a comorilor blestemate de la Mănăstirea Plumbuita

Mănăstirea Plumbuita este unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie ale Bucureștiului. Construită de voievodul Petru cel Tânăr (1558-1568), “mănăstirea de pe podul Colentinei” a fost rectitorită de Alexandru al II-lea, de soția sa Ecaterina Doamna și de fiul acestora voievodul Mihnea, cel poreclit Turcitul. Lăcășul religios clădit sub hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul” a început să fie numit “mănăstirea Plumbuita” după ce a fost acoperit cu tablă de plumb în timpul domniei lui Matei Basarab.

La Plumbuita și-a pus Tudor Vladimirescu santinele să oprească fuga boierilor din București. Între zidurile groase ale beciului mănăstirii au fost închiși “o samă de boieri care cârteau contra Domnului”. Între aceștia s-au numărat și boierii progresiști Ion Câmpineanu și Nicolae Bălcescu.  Asemeni multor altor locuri încărcate de istorie, mănăstirea Plumbuita “ascunde” povești despre comorile îngropate aici de-a lungul timpului: “lucru sigur: au existat și există comori, pentru că pe aici au fost războaie, domni, curteni, călugări, ruși, greci și o sumă de oameni care în diferite împrejurări n'aveau unde să-și ascundă aurul sau podoabele de preț decât în pământ, în ascunzători pe care le socoteau la adăpost de orice pericol.” 

Vasile, bătrânul clopotar a bisericuței, îl avertiza însă în anul 1933 pe reporterul revistei “Realitatea Ilustrată”: ”Dar comorile, boierule, sunt de obicei blestemate. Băștinașii povestesc de o rubedenie a lui Tudor Mortu, țigan din Frunzănești, care ar fi descoperit o comoară mai mare: o căldare plină cu galbeni. Un vecin însă i-a furat peste noapte căldarea. A împărțit-o cu alții. Dar galbenii erau blestemați și oamenii au înnebunit ori au rămas nebuni toată viața. Iar cel care a găsit comoara a rămas cu ochii holbați, ziua și noaptea, până a murit… Pe locul unde se spune că s'a găsit comoara, multă vreme duhurile rele aprindeau focuri, omorau vite sau speriau oamenii… Bătrânii superstițioși făceau slujbe și duhurile nu s'au liniștit până ce n'au omorât un flăcău care se încumetase să răscolească pământul, noaptea...”. 

“Pornim spre clopotnița cea mare din spatele bisericii. Fațada e de curând în reparații. Poate că meșterii i-au stricat ceea ce avea mai frumos: vechea arhitectură. Urcăm treptele groase de stejar, aproape rotunjite de măcinișul anilor. Sus, în turlă, se mai văd încă două rame mari de metal, de care erau prinse cele două clopote ridicate de nemți.

- Aici a fost “clopotul cu limba de foc". L-au luat nemții, fără să știe că era “clopot domnesc de bronz amestecat cu aur și cu argint" și pe deasupra clopot despre care oamenii spun “că arunca limbi de foc care se vedeau din depărtare".
- De ce arunca limbi de foc?
- Era păzitorul comorilor de la picioarele clopotniței, care pedepsea pe cei care se apropiau să le fure.
- Și totuși comorile descoperite au fost prădate…
- Așa a vrut clopotul făcător de minuni. Oamenii aceia se vede că deslegaseră blestemul care “lovea de moarte cu para focului" pe cei cari se apropiau de comori. Câți n'au murit sub pedeapsa blestemului! Clopotul suna singur, în puterea nopții, ori de câte ori cineva din vale se apropia de clopotniță…
ătrânul despre care vorbesc știa desigur aceasta. De aceea, după câte spune, și-a petrecut tinerețea în tovărășia unei vrăjitoare care-și avea coliba colo, pe muchea dealului, cu care a încercat în fel și chip să găsească una din comori. Dar comorile aveau ca și azi “farmece" și numai cine le putea deslega avea putința să se apropie de pământ și să-l răscolească.

Alte stiri din Reportaj

Ultima oră