Mănăstirea Plumbuita este unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie ale Bucureștiului. Construită de voievodul Petru cel Tânăr (1558-1568), “mănăstirea de pe podul Colentinei” a fost rectitorită de Alexandru al II-lea, de soția sa Ecaterina Doamna și de fiul acestora voievodul Mihnea, cel poreclit Turcitul. Lăcășul religios clădit sub hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul” a început să fie numit “mănăstirea Plumbuita” după ce a fost acoperit cu tablă de plumb în timpul domniei lui Matei Basarab.
La Plumbuita și-a pus Tudor Vladimirescu santinele să oprească fuga boierilor din București. Între zidurile groase ale beciului mănăstirii au fost închiși “o samă de boieri care cârteau contra Domnului”. Între aceștia s-au numărat și boierii progresiști Ion Câmpineanu și Nicolae Bălcescu. Asemeni multor altor locuri încărcate de istorie, mănăstirea Plumbuita “ascunde” povești despre comorile îngropate aici de-a lungul timpului: “lucru sigur: au existat și există comori, pentru că pe aici au fost războaie, domni, curteni, călugări, ruși, greci și o sumă de oameni care în diferite împrejurări n'aveau unde să-și ascundă aurul sau podoabele de preț decât în pământ, în ascunzători pe care le socoteau la adăpost de orice pericol.”
Vasile, bătrânul clopotar a bisericuței, îl avertiza însă în anul 1933 pe reporterul revistei “Realitatea Ilustrată”: ”Dar comorile, boierule, sunt de obicei blestemate. Băștinașii povestesc de o rubedenie a lui Tudor Mortu, țigan din Frunzănești, care ar fi descoperit o comoară mai mare: o căldare plină cu galbeni. Un vecin însă i-a furat peste noapte căldarea. A împărțit-o cu alții. Dar galbenii erau blestemați și oamenii au înnebunit ori au rămas nebuni toată viața. Iar cel care a găsit comoara a rămas cu ochii holbați, ziua și noaptea, până a murit… Pe locul unde se spune că s'a găsit comoara, multă vreme duhurile rele aprindeau focuri, omorau vite sau speriau oamenii… Bătrânii superstițioși făceau slujbe și duhurile nu s'au liniștit până ce n'au omorât un flăcău care se încumetase să răscolească pământul, noaptea...”.
“Pornim spre clopotnița cea mare din spatele bisericii. Fațada e de curând în reparații. Poate că meșterii i-au stricat ceea ce avea mai frumos: vechea arhitectură. Urcăm treptele groase de stejar, aproape rotunjite de măcinișul anilor. Sus, în turlă, se mai văd încă două rame mari de metal, de care erau prinse cele două clopote ridicate de nemți.
