Ca orice debutant la Cotroceni, adus acolo de valul entuziast al votanților tineri, frumoși și liberi, Klaus Iohannis a avut parte său de momentul de grație populară, în care, la fel ca și în experiențele anterioare cu locatarii de la aceeași adresă, am stat cuminți și am privit peste gard, așteptând să vină acea schimbare care să ne transporte către locul în care credem c-ar trebui să fim, dar pentru care facem prea puțin ca să și ajungem.
În cartier se simțea nevoia de liniște, după gălăgia ce a acompaniat prezența familiei Băsescu, dar nimeni nu cred că se aștepta ca decorul să fie atât de stins, draperiile trase și nicio geană de lumină să nu răbufnească din palat, de parcă chiriașii ar fi plecat deja în vacanță, peste hotare, evident.
Nu suntem virgini în această situație, ne aflăm, de această dată alături de Iohannis, într-un alt impas pe drumul evoluției noastre ca societate. După așteptările imense de la începutul anilor '90, noi, mămăliga care a explodat, sfârâim într-o continuă stare de tranziție și de lehamite, către ce, nici noi nu mai știm, iluzionați și deziluzionați de atâtea ori.
Unii dintre români trag speranța că Iohannis stă încă la cutie, așteptând să se dezlănțuie cât de curând, imediat ce rezultatele alegerilor parlamentare vor fi afișate. De ce? Doar pentru că așa e în politică? Pe noi, cei care nu facem politică, ne-ați uitat, de ce să pierdem zilele vieții noastre degeaba? Și oricum, la halul de dezorientare al electoratului, care acum nici nu mai are un inamic public împotriva căruia să voteze, rezultatul ar fi oricum la fel de instabil.
După toate acestea, revenind la exercițiul de imaginație propus, ce fel de Primă Doamnă ar fi Klaus Iohannis, eliberat de grija lucrului bine făcut?
Răspund tot eu: nonșalant, cu zâmbet fermecător, îl văd ca cel care dă mâna bătrânelelor să coboare și care le ajută pe mămicile cu căruțuri să urce în RATB. Ar sprijini acțiunile umanitare, strângerea de fonduri, pentru spitale, pentru școli, pentru cultură, pentru copiii cu dizabilități. Ar participa, pro bono desigur, la dineuri simandicoase și plicticoase în care filantropii s-ar simți obligați să sară cu banii pentru un program de cercetare românesc, mai rău ca interlopii la sindrofiile maneliștilor. Ar fi prezent pe stadion sau în săli la meciurile României, cu un tricolor discret la butonieră, chiar și cu adidașii în picioare, printre participanții la un eveniment sportiv de masă, gâfâind de efort, dar împărțind bucuria de a fi acolo. Și, mai presus de toate, ar fi cel de brațul celui de care s-ar sprijinit, tandru și discret, în momentele în care și România avea nevoie de susținere, mâna de fier a celei care ne-ar fi condus, mai bine. Ar fi acolo, mai prezent, mai viu!
Ce-l împiedică totuși pe Iohannis să-și ia rolul în serios, să fie președintele pe care credem că-l merităm? Să se simtă că există în societate, în orice strat al ei, ceva mai mult decât o vizită printr-o Piață a Universității făcută de ochii lumii, deasupra unor comunicate de presă sterpe și fără noimă, depășind vizitele la Bruxelles, de la care primim doar teme, implicându-se în problemele care ne preocupă, în legea dării în plată, în înregistrările convorbirilor de către SRI, în cum să facem să trăim mai bine și mai demn.
Teama de a nu călca în străchini, incompatibilitatea cu funcția pe care o ocupă doar pentru că alții au considerat că ar fi potrivit, deficitul unor consilieri cu adevărat conectați la realitate?
Oricare ar fi răspunsul, pe bune, Iohannis, e vremea să fii bărbat, sau, dacă exercițiul de imaginație ți-a fost pe plac, fii măcar Întaia noastră Doamnă!
