Se făcea,
din vis sau din întâmplare,
că exista cineva
care nu mă mai lăsa
să mă întorc în timp,
cu mintea și cu gândul,
pentru a hoinări
pe strada copilăriei,
colț cu strada adolescenței mele.
Dacă ar fi fost
doar neputinţa mea
de a mă desprinde,
de a mă rupe
de prezentul fabulos,
dar și mizerabil,
nici că mi-ar fi păsat.
Sau, poate că era teama
de a nu mă recunoaşte,
teama de a descoperi
un străin
cu care să am în comun
doar numele, părinţii
și zâmbetul din colțul gurii.
Și, până la urmă,
cred că nu era cineva,
ci mai degrabă este ceva!
Să fi greșit oare atât de mult
față de jurămintele mele
de altădată,
să-mi fi schimbat într-atât de mult
principiile de viață,
să mă fi părăsit atât de mult
instinctul cu care am supravieţuit
de atâtea ori încercărilor
de suferinţă și dragoste,
atât de mult încât
să-mi fi pierdut identitatea?
Identitatea puștiului
fără vârstă,
fără nume,
fără teama
de a se răzvrăti
fie și numai
pentru un cuvânt?
Să fi căpătat între timp
o nouă identitate,
care nu mă lasă
după atâta vreme
să trec graniţa amintirilor
doar pentru că
pașaportul meu cotidian
nu mai corespunde
cu fotografia sufletului meu,
devenind fals și de nefolosit
pentru o experienţă de felul ăsta?
Sau poate că mi-e atât de frică
s-o spun,
iar spaima m-ar opri să recunosc,
vârsta a topit înlăuntrul meu,
laolaltă cu ieri și cu azi,
toate amintirile
care călătoreau
dinspre copilul târziu din mine
înspre bărbatul care nu mai venea?
Ce mod frumos de a flirta
cu amăgirea.
Încep să mă recunosc,
nu este totul pierdut,
atâta timp cât încerc să înşel
cu o figură de stil ca asta:
n-am îmbătrânit, ci am devenit bărbat! 
