Întruchipări ale sufletelor strămoșilor, păsările călătoare se întorc purtând „primăvara pe aripi”. Se spune că, atunci când ajung în sate, strigă din înaltul cerului, vestind țăranii să iasă la plug.
În Calendarul Popular, zilele „care trec peste numărul de 12” se numesc Zile Împrumutate şi poartă nume de păsări: prima zi – a sturzului; a doua zi - a mierlei; a treia zi - a cocostârcului; a patra - a ciocârliei; a cincea - a cucului, a şasea - a rândunelelor, a șaptea - a „cucoarelor”…
Am ales câteva dintre cele mai frumoase legende și povești despre păsările călătoare, mesageri ai binelui, fericirii și speranței.
POVESTEA COCOSTÂRCULUI
„ Zice că Dumnezeu a fost strâns toate dihăniile și le-a pus în două lăzi și le-a dat la un om și la o femeie să le ducă și să le arunce în apă, ca să fie oamenilor bine pe lume. D-apoi, dacă tot femeia… a fost de la început pricina că a greșit omul și va fi cât va trăi! ea a zis: - Omule, oare cine ce ne-a dat Dumnezeu să ducem în lăzile acestea? Poate-s bani, ian hai să căutăm!
A deschis lada ei și au ieșit jingăniile afară, da a lui a aruncat-o în apă. Și Dumnezeu, pentru că n-au ascultat, i-a făcut cucostârci. Și să te uiți de departe când îi vezi, că parcă-s femei; în sus au cămeși albe, da în jos cătrință, ca femeile”. (Elena Niculiță-Voronca – Datinile și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Cernăuți 1903)
LEGENDA CUCULUI
„Cucu a fost fiul unui împărat, care domnea departe în apus. Și mai avea un fecior, împăratul acela. Pe lângă alte bogății, avea el și mult, mult pământ. Când ajunse împăratul la bătrânețe și sta pe patul de moarte, îi sfătui el pe ficiori cum să împartă pământul.
Dar neascultându-l, începură ei a se certa. Tatăl lor îi blăstămă, zicându-le: „păsări să vă feceți, și niciodată să nu vă întâlniți, în vecii vecilor.
Și unul să rămâie aici, celălalt să meargă la răsărit. Apoi să vă strigați unul pe altul până la moarte și oauole voastre să le clocească alte păsări și blestemați să fiți!” (Lucian Costin – Legende, Timișoara 1927).
RÂNDUNICA
Zice că Sfânta Duminică a avut odată o servitoare. Și mergând ea într-o zi la biserică, a lăsat pe servitoarea sa acasă ca să-i facă de mâncare, precând se va întoarce. Și când s-a pornit ea la biserică zise servitoarei sale să potrivească astfel bucatele ca să nu fie nici prea calde, nici prea reci, ci numai cum îs bune de mâncat.
Servitoarea, cum a ieșit Sf. Duminică din casă, s-a și apucat de fiert bucatele. Însă ea, după ce le-a gătat de fiert, a uitat să le puie din bună vreme ca să se răcească, ci ea le puse în pripă cu puțin mai înainte de a se întoarce Sf. Duminică de la biserică, și așa bucatele, din pricina aceasta, n-au putut să fie, după cum a spus Sf. Duminică.
Sosind acum Sf. Duminică acasă și punându-se la masă, n-a apucat a îmbuca bine din bucate, când s-a și fript, dar știi…colea… cum se cade. Și frigându-se s-a mâniat și a început a blestema și a zice: - Dacă nu mi-ai făcut tu pe plac și pe cheful meu, să te prefaci în pasăre și să îmbli de azi înainte arsă și friptă prin locurile și țările unde va fi arșița cea mai mare, cum m-am fript și m-am ars și eu acuma!
Și cum a rostit Sf. Duminică cuvintele acestea, servitoarea deodată s-a prefăcut într-o Rândunică și a zburat în lume.
Și fiindcă Sf. Duminică a blestemat-o să îmble arsă și friptă, de aceea își face ea cuibul său prin podurile caselor unde e căldura cea mai mare, și tot de aceea petrece ea numai prin țările acelea, unde sunt căldurile și arșițele cele mai mari.” (S. Fl. Marian – Ornitologia poporană română, Cernăuți 1883) Autor Iulia Gorneanu https://www.facebook.com/iulia.gorneanu?fref=ts
