Să începem tot cu o poveste…Cândva, cu glasul frânt al celui dezrădăcinat, rupt (benevol sau nu) de tot şi de toate, departe de respiraţia perenă a satului natal, Cioran spunea: „Copilăria mea a fost paradisul. Realmente!” Gândul acesta adâncit şi purtat în el ca dulce povară l-a urmărit toată viaţa.
Sunt oameni care-şi pot smulge cu uşurinţă rădăcinile care-i ţin legaţi de moşii şi strămoşii lor, oameni cu suflet nomad, pentru care valorile şi sufletele nemurilor nu se măsoară în veşnicii, ci în efemerele clipe ale trecerii lor vânturate prin viaţă. Şi mai sunt oameni care nu-şi pot găsi rostul, care nu pot vieţui vertical, dacă nu simt cum curge prin venele lor seva fecundă, plină de energie, a strămoşilor îngropaţi în ţărâna pământului pe care au copilărit, pe care s-au jucat.
Ei bine, un astfel de om, o fătucă subţire şi mlădie ca o trestie, ajunsă la 30 de ani de viaţă, a conştietizat că numai întorcându-se mereu şi mereu la copilărie, la valorile morale şi tradiţiile satului bunicilor poate trece vertical, viu şi împlinit prin viaţă. Pe „numele de oraş” o cheamă Alexandra Giucă. Acolo însă, în satul copilăriei, toţi o ştiu de nepoata lui Ion al lui Leoante, fiica cea mare a Geanei (Geana fiind mama sa, pe care în buletin o cheamă Ioana).
A stat la bunici, anotimp după anotimp, până a plecat la şcoală. Acolo şi-a format cei şapte ani de acasă şi tot acolo a urmărit cu ochi vii, miraţi, de veveriţă jucăuşă, tot ce se întâmpla în casa bunicilor şi în satul încă vieţuind sub semnul tradiţiilor după legi moştenite de sute de ani. Bunicii, chiar dacă nu erau meşteri populari de meserie, mai tot timpul torceau lâna, cânepa sau bumbacul (cultivat în curte) cu fusul, ţeseau la război sau cuseau, cu muscă, ii şi straie populare. Imaginea asta a urmărit-o până acum, până în pragul celor 30 de ani împliniţi.
„Ani de zile m-am plimbat prin ţară să caut meşteri populari, să descopăr tradiţii, să cunosc şi altfel de straie populare. Visam ceva măreţ. Să existe o modalitate prin care copiii, adolescenţii şi adulţii să aibe un loc în care să înveţe meşteşugurile româneşti, să nu se piardă, dar nu îndrăzneam să îl pun în practică. Eu sunt un om simplu...de unde resurse, de unde sponsori, de unde fonduri?
Până când...până am descoperit-o pe Veronica. În ianuarie 2016 am citit întâia oară, pe minuni.ro, proiectul Veronicăi despre cum să îţi donezi ziua cadou. Mi s-a părut fabulos! Şi am zis: ştiu! Aşa o să îmi serbez eu cei 30 de ani. A durat fix 1 an până când să-mi dau seama pentru ce să îmi donez ziua cadou. Eram la o expoziţie de ii, în ianuarie 2017, la MŢR. Şi am avut o revelaţie. Plimbându-mă printre ii...”
Astfel, când a venit vremea, prietenii din copilărie, din adolescenţă, colegii de muncă, părinţii şi toţi oamenii dragi ei nu i-au mai adus cadouri, ci au donat, după posibilităţi, cât să o ajute să contureze şi să construiască acel vis măreţ. Şi, totuşi, visul poate nu i s-ar fi împlinit, dacă nu ar fi existat Asociaţia GradusArt, care a direcţionat toate fondurile strânse către Festivalul RomânIA cu poveşti. Aşa s-a scris pagina de „cuvânt înainte”, care a precedat începutul poveştii festivalului.
Desfăşurat în perioada 8-11 iunie 2017 în Bucureşti şi Călăraşi, prima ediţie a Festivalului RomânIA cu poveşti a fost organizată de Asociaţia GradusArt şi s-a dorit a fi un eveniment care să aducă în atenţia tuturor iubitorilor de tradiţii IA şi meşteşugul popular, o reeditare a bucuriilor experimentate în vremurile de odinioară, la ţară, alături de bunici, trăind şi simţind datinile şi obiceiurile transmise din moşi strămoşi.
Cei care s-au alăturat acestui demers au fost: formaţia de muzică veche românească „Trei Parale”, interpretul de muzică tradiţională Grigore Leşe, Corul de copiii „Sf. Elisabeta” al Liceului Pedagogic Anastasia Popescu şi Corul Colegiului Naţional Mihai Vitezul. Un element deosebit a fost expoziţia de tablouri, expusă la Clubul Ţăranului, din Bucureşti, special pictate de copiii de la Liceul Pedagogic Anastasia Popescu pentru acest festival. Tablourile au avut ca temă portul popular românesc.
Locaţiile de desfăşurare au fost Librăria Cărtureşti Verona, Clubul Ţăranului din Bucureşti şi Centrul Judeţean de Cultură şi Creaţie Călăraşi. Aşadar, de-a lungul celor patru zile de festival, s-au susţinut disertaţii despre simboluri şi elemente care compun cămaşa tradiţională, s-au analizat culori şi croieli specifice regiunilor. Au fost constituite ateliere de semne de cusut pe ie, pentru adulţi, dar şi ateliere pentru copii (şi pentru adulţi), unde au fost învăţaţi arta mânuirii daltei, ciocănelului şi a pilei în cioplitul în lemn.
Între câteva expoziţii de plocade şi ii au fost susţinute şi ateliere de cusut semne de carte ori un atelier de împâslit zâne, fapt care i-a condus pe cei mici în minunata lume a basmelor româneşti. Ultima zi de festival s-a încheiat la Călăraşi, la Centrul Judeţean de Cultură şi Creaţie, tot cu un atelier de jocuri şi basme româneşti, dar şi cu momente artistice, de dans şi muzică, de la diferite şcoli, nelipsit fiind Ansamblul Folcloric Bărăganul ca reprezentant de seamă al oraşului.
Aşa s-a născut, s-a „tors” şi s-a „depănat” prima ediţie a Festivalului RomânIA cu poveşti, festival brodat (cu muscă!) în sufletul, mintea şi truda nepoatei lui Ion al lui Leoante (fiica cea mare a Geanei) din Rădoieşti, judeţul Teleorman. Iar noi, până la următoarea ediţie a festivalului, „am încălecat p-o şa şi v-am spus povestea Festivalului RomânIA cu poveşti aşa...”
