Doi prieteni, care au făcut lucruri minunate împreună, au fost aruncaţi de soartă unul pe un mal al vieţii, altul pe celălalt. Între ei un ocean de proiecte uitate, de amintiri trăite, de prietenii rănite.
Prezent pe scena Festivalului Folk U Florian Pittiş, în a doua noapte a spectacolului, Vasile Şeicaru s-a prezentat în faţa publicului cu piese ultra cunoscute, ultra fredonate, ultra îndrăgite, piese care l-au consacrat şi i-au creionat aura celebrităţii.
Melodiile, care de-a lungul vremii au încântat câteva generaţii de îndrăgostiţi de muzică folk (Actorul; Nici n-am ştiut, nici n-am aflat; În oraşul cu floare de tei; Antiprimăvara; La adio; Aruncarea în valuri), au ridicat în picioare pe tinerii aflaţi pe plaja de la Vama Veche, asigurându-i cantautorului un cor de ovaţii şi o furtună de aplauze.
Însă, pentru a înţelege mai bine o discuţie avută cu domnia sa, trebuie trecute în revistă câteva pasaje din îndelungata sa activitate artistică. Astfel, după ce părăseşte Cenaclul Flacăra (după 6 ani de turnee în toată ţara), din 1984, îşi continuă activitatea de solost folk, apărând pe scenă alături de cunoscuţi artişti din zona rock, pop şi folk. În acest răstimp de până în 1990, o anumită perioadă a făcut duet cu Ştefan Hruşcă, alături de care a susţinut concerte, au făcut înregistrări radio şi-au scos chiar şi un LP Electrecord „Călători, visători”, în 1988. Succesul a fost enorm, sălile de spectacole erau pline, la fel şi stadioanele mai mici.
După 89, spre jumătatea anilor 90, reia colaborarea cu acelaşi Ştefan Hruşcă (dar şi cu Victor Socaciu) împreună cu care concertează în ţară şi mai ales afară; SUA, Canada, Irlanda, Germania, Austria, Franţa, Belgia, Grecia, Italia etc. Şi de data asta au avut multe cântări cu casa închisă. Părea o prietenie trainică, solidă, pe viaţă, cu atât mai mult cu cât sentimentul de prietenie, de sinceritate, de reciprocă afecţiune se împletea cu un prolific parteneriat în afaceri. Şi totuşi....
I-am spus lui Vasile că m-am întâlnit acum 2 luni cu Hruşcă şi că Ştefan a vorbit foarte frumos de colaborarea lor artistică şi de prietenia ce-i leagă. Răspunsul dat de Vasile a fost absolut surprinzător: „Eu n-am vorbit şi nu mai sunt cu el. Din nefericire am aşteptat ani la rând să-mi spună bună-ziua când vine în ţară. Nu mi-a spus niciodată. Îmi pare tare rău că trebuie să spun lucrurile astea!
Am fost prieten cu el. Aşteptam să mă cheme o singură dată, să mă invite la un concert de colinde în Bucureşti sau oriunde le ţinea el. Să fiu eu invitatul lui, eu care am fost ani de zile lângă el pe scenă şi am făcut un tandem care umplea stadioane. De mine nu şi-a adus aminte niciodată. Aşadar, consider că eu îmi văd de drumul meu şi el de al lui. Păcat că se întâmplă lucrurile astea, l-am aşteptat cu mare drag! Niciodată n-a venit. Păcat!”
Noica spunea cândva citându-l pe Platon: „Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?” În cazul de faţă, când s-a adunat prieten cu prieten, cine s-a adunat cu cine, care prieten a venit spre celălalt? Cred că trebuie întrebat şi Hruşcă!
