Cântă, mai bine zis, horește „O, moarte, ce ți-aș plăti/La mine de n-ai veni...”. „Știi cât valorează colinda asta? Cât 3000 de ciocârlii!” „Cum așa”, întreabă Tucă. Păi, la expoziția de la New York, am fost și-am cântat „Ciocârlia” și nu ne-am dus cu „O, moarte, ce ți-aș plăti!”. Ne-am dus la chefuri și la mese festive cu Maria Tănase, și nu cu ce ne reprezintă pe noi până la capăt. Am fost la Paris, tot cu „Ciocârlia”, la Smithsonian, tot cu „Ciocârlia”, la Hanovra, tot cu „Ciocârlia”. Păi, cât o mai ciocârlim atâta?”
Moderatorul citește un fragment din cartea lui Leșe „Horea în grumaz”: „Nu trebuie să uităm că horitul este un act fiziologic, la care participă 100 de grupe de mușchi, coordonat de un complex nervos, centrul simțului muzical, combinat cu activitate compozită de ordin intelectual și artistic, de o mare intensitate cerebrală!” Tucă râde, Leșe înceară să explice: „Fii atent, Marius, că pentru povestea asta, eu o trebuit să mă duc la medicul Constantin Bogdan și să-i zic așa: domnule doctor, ia auziți cum cânt eu, îi bine cum cânt? Adică, m-au auzit doctori, că am vrut să știu ce se întâmplă în grumazul meu”.
„A hori, înseamnă că o dau cu gura. Când zici, bă, zii!, înseamnă că trebuie s-o dai cu instrumentul. A hori înseamnă a zice cu gura, fără instrument. Sunt oameni care cântă cu sufletul, sunt oameni care cântă cu gura și sunt oameni care horesc cu vocea. Eu horesc cu glasul. Ce înseamnă asta? Înseamnă că am moștenit glasul, înseamnă că așa m-am născut, m-am născut cu glas.
Nu toată lumea se naște cu glas și atunci știi ce fac oamenii ăștia? Se duc să-și facă glas. Își fac glas și atunci vin cu pretenții că, Doamne sfinte!, or și cânta din suflet. Nu-i până la capăt! Poate, doar 1% ajung și-și fac glas. Trebuie să fii trăitor. Ori horești, ori nu horești! Horitul n-are nici o legătură cu școala. Sigur, m-am dus la Academia de Muzică, acolo mi-am făcut o cultură muzicală. Adică, să-mi pot da seama cum horesc eu. Nu mi-a lucrat nimeni la voce. Eu horesc și atât. Omul trebuie să aibă conștiință și caracter.
D-aia umblu prin țară, așa cum umblu. Că mi-a zis tata odată: Bă, Grigore, ce tăt umbli tu atâta prin lume, că tăt aud de tine? Ce tăt umbli tu, acolo sus, ce tăt aveți voi să urați, acolo sus, la Dumnezeu? Mai stați și pe pământ, mă! Și mă, Grigore, zice, tu n-ai un sărvici, așe cum au tăți oamenii? Cum, tată? Să meri la șepte și să vii la tri acasă! Tata era staroste la nunți, recita extraordinar. Îmi povestea că, în seara de Crăciun, ei mergeau cu Irodul. El era Irod împărat. Și, zice, Grigore, când erau scenele acele de bătaie cu Irod, erau femei, d-astea bărtâne, și strigau în casă: Sai, Ioane, că se bat! Trăiau cu adevărat scenele acelea biblice, despre nașterea lui Iisus Hristos. Mai e așa trăire azi?”
Pentru alte povești ascultați zilnic SmartFM, pe frecvența 107,3 FM, și nu uitați că: „Într-o țară cât o nucă/Unu’ este Marius Tucă!”
