“Toată lumea trebuie să ştie că n-am cântat nici un fel de muzică. Eu m-am pus în slujba poeziei române şi sunt un excepţional amplificator al muzicii interioare a poeziei adevărate. Când învăţ o poezie, o spun de o sută de milioane de ori, până-mi cântă singură. Fiecare om în sinea lui, degustător de poezie, aude muzicalitatea interioară a unui poem. Unii sunt capabili s-o exteriorizeze, alţii nu, o păstrează-n ei. Mie mi-a dat Dumnezeu harul de a putea să exteriorizez această muzică. Asta e tot!” După o astfel de destăinuire, după astfel de vorbe, nu simţiţi cum se lasă liniştea, atât de fecunda linişte, ce se aşterne la sfârşitul unei mari simfonii?
Prezent la matinalul „Marius Tucă Show”, de la SmartFM, Tudor Gheorghe povesteşte, printre altele, cum a reuşit să obţină viza pentru occident, cum a reuşit să aibă spectacole în atâtea ţări capitaliste, într-o vreme când nu mulţi se puteau lăuda că au respirat (măcar vremelnic) aerul libertăţii din statele fără comunism. Tocmai pentru că a văzut atâtea ţări şi-a cunoscut atâţia oameni plecaţi de la noi până-n '89, nu i-a fost greu să facă diferenţa între românii cărora nu le plăcuse să muncească în ţară şi care nu se realizaseră nici dincolo, dar care înjuaru din plămâni ţara şi pe comunişti, şi românii profesionişti, realizaţi material, care vorbeau cu nostalgie şi dor de casă. Ei bine, la o recepţie oferită de unul dintre românii realizaţi financiar (un prieten, Mărin Băloi, ce plecase din com. Iancu Jianu) maestrul dă o lecţie de viaţă, o pildă ce ar fi trebuit să dea de gândit primilor.
„Domnilor, nu ştiu dacă mai ţineţi minte care erau raporturile interumane din ţara din care aţi plecat. La noi, la români, era un sentiment de strânse legături, poate sărăcia ne unea, poate...nu ştiu. Să vă povestesc ceva. Mama, ţărancă simplă, ţesea un fel de covoare, de traverse, de preşuri din cârpe, pe care le întindea pe pământul din casă. Într-o vară, scosese afară războiul de ţesut, la umbra unui nuc. Vine dada Rina, care era din Livezi, un sat al comunei Podari (jud. Dolj), cu gândul să se ducă la moară, la Romaneşti. Pe cap, cum purtau oltencele, avea un coş. În coş, deasupra băniciorului de boabe de porumb, un copil se ţinea de toartele coşului. Vine la mama şi zice, Fănico, ai şi tu grijă de Fănel ăsta, că mă duc la moară, la măcinat! Auzi tu, zice, eu l-aş lăsa în curte, da' are ochii negri şi mi-e teamă să nu-i ciugoale cocoşii, c-o zice că sunt mure! Mama l-a legat pe Fănel cu o gâţă de război, femeia s-a dus, a măcinat, s-a întors, a pus copilul pe mălai, acolo sus, şi-a plecat acasă. Dragii mei, să ştiţi că eu n-am nicio vină că acel Fănel, peste timp, avea să se cheme Ştefan Andrei.
Ştefan Andrei n-a uitat că era din comuna Podari. Eu n-aveam nicio şansă să ies din ţară. În '74, trebuia să merg cu Teatrul de păpuşi în străinătate. Mie nu-mi ieşise viza, fiindcă tata fusese condamnat politic 22 de ani, nu eram membru de partid, neînsurat, fără copii, n-aveam nicio şansă. Atunci, s-a dus Horia Davidescu, directorul teatrului, la Ştefan Andrei şi i-a zis că e vorba despre mine. Ştiţi ce le-a spus celor de la Securitate, când le-a cerut să-mi dea viza? A zis: mă, ăsta nu numai că nu rămâne, ba chiar o să ne facă cinste pe unde o să se ducă! De atunci n-am mai fost oprit. Ştefan Andrei a fost paşaportul meu pentru occident!”
Pentru alte poveşti ascultaţi zilnic SmartFM, pe frecvenţa 107,3 FM, şi nu uitaţi că: „Într-o ţară cât o nucă/Unu' este Marius Tucă!”
