Unul dintre cei mai mari artiști ai țării, care a „răscolit” toată istoria muzicii românești cu vocea și priceperea sa, care interpretează piese din vremea lui Anton Pann sau Lae Chioru, trecând prin perioada interbelică, compunând pe versurile celor mai mari poeți ai neamului sau a celor mai puțin cunoscuți, dar cu mesaj și mare încărcătură melodică în versurile lor, maestrul Tudor Gheorghe umple invariabil sălile de spectacol adunând public de toate vârstele. Fie că se ajută de un singur instrument (cobză, de exemplu) sau are în spate o orchestră în toată regula, este omul care poate ține, cu gura căscată și răsuflarea tăiată, ceasuri bune un stadion plin cu cei veniți să-l asculte și să-l vadă.
Invitat la matinalul „Marius Tucă Show”, de la SmartFM, maestrul Tudor Gheorghe povestește cu o savoare rar întâlnită cum s-a simțit și ce-a văzut în America anilor 80, la New York, unde venise să cânte pentru cei din diaspora. Proaspăt și vioi (deși cu o seară în urmă avusese spectacol cu „Adio, doamnă!”) e bucuros că românii lui, în primul rând tinerii veniți la concert în proporție de 70-80%, redescoperă cu bucurie farmecul și melodicitatea muzicii din perioada interbelică. Plecând de la acest fapt, ușor-ușor, începe periplul aducerilor aminte.
Pe la începutul anilor 80 ajunge în New York pentru a cânta comunității românești stabilită acolo. De menționat că, în acei ani, toți cei plecați din România și rămași pe alte meleaguri aveau clar în minte faptul că nu se mai pot întoarce niciodată în țară. Asta îi făcea să fie cu atât mai mult extaziați de orice le putea aminti de patria mamă. Iar un cântăreț de talia lui Tudor Gheorghe aducea, incontestabil, cu el o bucățică de Românie. Așadar, în acea vreme, avea un prieten armean, care locuia în Queens și căruia îi venise ideea să facă negoț cu legume-fructe și-și numise magazinul de desfacere „Aprozar”. Da, românește: Aprozar. Pe principiul că românii din zonă or să gândească și-or să rostească românește: „Bă, unde ne întâlnim? La Aprozar!”
Inițial nu fusese musai uluit de marea metropolă americană, fiindcă în acea vreme New York-ul era un oraș mai cenușiu, un oraș muncitoresc, n-avea strălucirea și investiția făcută în cultură de astăzi.Totuși, frapant pentru el a fost un poster întins pe înălțimea unui bloc, aflat vizavi de Aprozar, care-i înfățișa pe Michael Jackson și Tina Turner. Ei bine, în contrapondere, puse pe niște căpățâni de varză, erau niște afișe mici, invitații la un spectacol cu mari artiști români și pe care scria: „Patru rândunici/Două mari și două mici/Margareta și Drăghici”. Marketingul, promovarea americană, era, ca de obicei, la înălțime, deși Margareta Pâslaru și Dorina Drăghici erau artiste cu mare notorietate în rândul românilor.
Din cauza asta artiștii români erau extraordinar de bine primiți oriunde ar fi mers în comunitățile românești. De pildă, Tudor Gheorghe avea un prieten român milionar, la Detroit, care într-o bună clipă l-a rugat să-l înjure neaoș, românește. „Puiu tatii, zice, bă, înjură-mă, înjură-mă românește, că, de când a murit tata, nu mă mai înjură nimeni, că pe toți milogii ăștia din jurul meu eu îi țin financiar și nu mă mai înjură nimeni și mi-e dor! Ca să vedeți cât de mult puteai să tânjești după tot ce era românește!
Pe de altă parte vreau să vă spun că acest om venea de două ori pe an în România anilor 80. Era un tip la 70 de ani, plecat de multă vreme din țară. L-am întrebat, bă, George, de ce vii domne de două ori pe an în țară? Și mi-a dat un răspuns absolut apocaliptic: să mănânc parizer de un leu jumate suta de grame și pâine neagră de doi lei. I-am replicat că în marketurile lor sunt 60 de feluri de parizer. Și mi-a zis: fii atent la ce spun, Tudore! O să aveți și voi supermarket din ăsta unde veți găsi 40 de feluri de parizer, dar parizerul ăla de un leu jumate suta de grame și pâinea aia neagră n-o să le mai aveți! Și câtă dreptate avea...”
Pentru alte povești ascultați zilnic SmartFM, pe frecvanța 107,3 FM, și nu uitați: „Într-o țară cât o nucă/Unu este Marius Tucă!”
