Cunoscut, în plină perioadă comunistă, de zeci sau sute de mii de oameni pentru muzica sa frumoasă (în sensul greu al cuvântului) şi pentru textele sale „cu schepsis”, profesor serios, onest şi talentat la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, Alexandru Andrieş, Alexe pentru prieteni, până în 1987, nu fusese plecat nicăieri în afara graniţelor ţării. Ştia numai Costineşti, vara, şi concertele prin ţară. Avea însă o mătuşă (sora mamei) plecată încă din 1966 în America, toată familia fusese s-o viziteze, numai lui nu-i ieşise niciodată viza. Asta până în vara anului 1987, când...se întâmplă minunea!
Prezent la matinalul „MariusFM” (când a fost invitat Andrieş, matinalul se numea “Marius Tucă Show”), de la SmartFM, Alexe povesteşte cum a primit viza la care nu mai spera şi cum a ajuns în SUA numai cu un geamantan gol pus într-un alt geamantan gol. Cum nu avea ce duce în America, spera, în schimb, să revină cu ele pline de acolo.
Mătuşa din America îi fusese de mare ajutor lui Alexe trimiţându-i constant, încă din 1967, discuri cu ultimele apariţii şi cărţi, ce nu puteau fi găsite undeva în altă parte. Cum toată familia, părinţii şi bunicii , fusese s-o viziteze, de gura lor făcuse şi el cerere de plecare, prin anul 1986. Imediat îi bătuse la uşă un salariat al Securităţii care, politicos, îi spune că nu i se poate da viza deoarece ar avea toate motivele să rămână acolo: ştie engleză, este arhitect – meserie căutată – şi nu este căsătorit. Anul următor, iarăşi nescăpând de gura alor săi, mai face o încercare.
Convins că rezultatul va fi ca în urmă cu un an, pleacă la mare, la Costineşti, unde avea cântări. Cu el trebuia să stea în cameră Ştefan, fratele Ioanei Mîntulescu. Ei bine, vine Ştefan la Costineşti şi-i spune că i-a ieşit viza. Neîncrezător, Alexe ascultă mirat cum o tipă, care s-a întâmplat să fie fix în compartimentul lui Ştefan, auzind că acesta se va întâlni cu Andrieş, îi zice acestuia că Alexe a primit viza, fiindcă fusese ea la oficiul paşapoarte şi-i auzise strigat numele. Pe jumătate îndoit de veridicitatea celor auzite, cu emoţiile şi frământările aferente, ajunge în Bucureşti, merge la vize, este chiar admonestat că n-a venit mai devreme să şi-o ia şi se pregăteşte de plecare.
Cum nu avea ce duce de aici mătuşii, îşi cumpără un gemantan în care bagă un alt gemantan gol, mai mic. “Ăia de la aeroport mă întreabă ce-am în geamantan. N-am nimic în geamantan, am un alt geamantan gol, zic eu. M-au controlat până la chiloţi, au crezut că-mi bat joc de ei! Am plecat şi uite-aşa am ajuns în America, în 1987. Primul şoc pe pământ american l-am avut la aeroport. Până în anii ăia nu fusesem plecat nici până în Bulgaria, darămite... Acolo văd că nu mă controlează nimeni,spre deosebire de ai noștri, car mă căutaseră și-n chiloți. Nedumerit, merg la un polițist și-l întreb cum de nu mă controlează nimeni, să nu pățesc ceva! Ăla râde, mă întreabă de unde vin, spun că din România, și-mi face semn să merg cu el.
Mătușă-mea, care era după un geam, când m-a văzut că mă duc glonț spre polițist, a crezut că deja am cerut azil politic. Polițistul m-a dus într-o cămăruță, unde, într-un computer, erau toate datele mele personale, inclusiv salariul încasat la facultate. Cât privește controlul, mă scanaseră deja și pe mine și pe cele două valize goale”. Se salută apoi cu polițiștii, se întâlneste cu mătușa, care-i propune să rămână vreo patru zile în New York și, cu ochii neîncăpători pentru cât ar fi dorit să vadă, la un moment dat, Alexe observă o clădire și-i spune mătușii că înăuntru este un restaurant. Mătușa nu poate să creadă că,el, abia picat în New York din România, poate ști lucruri de care ea însăși habar n-avea, deși trăise 20 de ani în marele oraș.
Fac prinsoare pe o înghețată, intră în clădire, ajung la restaurant (Andrieș știa toate astea fiindcă studiase lucrările a doi mari arhitecți de talie mondială predați la cursuri, care proiectaseră clădirea) și nu-i vine să creadă că totul este așa cum spusese Alexe. Vine patronul la ei și spune că este închis până la ora 17. Mătușa îi povestește acestuia tărășenia și, total uimit, patronul îi poftește la masă. Și, uite-așa, Alexandru Andrieș nici nu ajunge bine la New York și se și aranjează de o masă gratis! Să mai zică cineva că inteligența și bagajul de cunoștințe al românilor nu sunt universale și profitabile...
Pentru alte povești ascultați zilnic SmartFM, pe frecvența 107,3 FM, și nu uitați că: „Într-o țară cât o nucă/Unu’ este Marius Tucă!”
