Se spune că ființa cu cea mai scurtă memorie este... carasul. Asta nu-i rău, pentru pescari - că n-o să fie prea vigilenți (peștii), și-or cădea în plasele lor... iar noi ne vom bucura, ronțăindu-le câte o aripioară, prăjită de maestrul bucătar. Mai ales acum, la... Sărbătoarea Crapului și a Carsului, de la Cherhanaua Ancora (6-12 noiembrie)!
De ce există însă credința asta? Păi faceți și voi acest experiment: luați un cărășel (viu-viu!) și puneți-l într-un acvariu. Va căuta să scape, izbindu-se cu toată puterea în sticla acvariului. Oricărui pește „cu scaun la cap” asta i-ar fi învățătură de minte și-ar ști că prin geamul gros nu se iese. Dar... fix după 6 secunde, carasul nostru va mai face o încercare. Și încă una, și încă una... Unii ar zice că nu de memorie scurtă e vorba, ci de... perseverență. Poate că-i așa!
Dar să le lăsăm pe-acestea deoparte și să vedem ce-i cu legenda. Care, ca toate legendele, o fi având și ea un sâmbure de adevăr - că altfel prea mare-ar fi basna și prea lung peștele prins în undița pescarului...! Și fiindcă am readus în discuție lumea cea bogată în pește a bălților și a lacurilor, unde-și trec veacul cei amăgiți de știme și rusălci, să desfacem struna unei legende, în acul căreia stau prinse două vietăți năzdrăvane, care tare gustoase mai sunt, cu mujdei și mămăliguță alături!
Crapul și carasul sunt vedetele noastre de azi. Or, mai bine spus, crapul și cărășoaica.
Nu știu dacă domniile voastre cunosc acest amănunt, dar carașii, cum trec în al doilea an al existenței lor, se tranformă din bărbătuși în femele. De-aia, dacă prindeți (sau cumpărați) carași mai lungi de 15-20 cm, veți găsi întotdeauna icre (la fel de gustoase ca și cele de crap!). Iar în bălțile în care se află și crapi și... cărășoaice, adesea aceste două specii „nuntesc”, iar din împerecherea lor ies... numai carași. E și acesta un motiv pentru care îngijitorii lacurilor și iazurilor pentru pescuitul sportiv caută să nu arunce-n apă, lângă puietul de crap, pe cel de caras, căci în scurtă vreme balta n-ar mai oferi plăcerii pescarului decât carași, carași și iar carași...
Aceasta este realitatea din teren. Sau, mă rog, din baltă! Dar cum e cu legenda?
Se zice că era o dată un băietan frumos - cu păr cum e aurul, lung și plin de inele, cu zale de oțel peste trupul subțire - care s-a-ndrăgostit de-o știmă a lacurilor. Dar pentru că zânele apei puneau gând rău oricărui bărbat care se apropia de sălașul lor (iar flăcăul voia să-i fie alături aceleia pentru care i se aprinseseră călcâiele că, poate-poate, va prinde momentul să-i mărturisească dragostea și să și-o facă a lui), feciorul nostru - al cărui nume era Caras - s-a deghizat într-o... slujnicuță. A îmbrăcat haine de femeie, iar părul bălai și l-a împletit în cosițe. A bătut la poarta apelor și după ce s-a văzut în palatul zânelor, a încercat să le intre pe sub piele. Greu nu i-a fost, căci avea vorbă meșteșugită, iar Maica Vinerea, la care se rugase înainte de a intra în această aventură, îi înzestrase mâinile care știuseră a învârti paloșul cu îndemânarea de a coase veșminte cu fir de mătase și de a țese marame de borangic.
Așa vrednic era Caras în rolul lui de fetișcană, că știmele l-au îndrăgit (au îndrăgit-o) și au ridicat-o pe slujnicuță alături de ele, numind-o de-atunci „sora lor”.
Acuma, nu știu cum se face că Împărăția Apelor a intrat în război cu Împărăția Pământului. Cei de deasupra primiseră ajutor de la Regele Soare, care își trimisese razele puternice asupra lacului zânelor, secându-l puțin câte puțin. O ieșire din tot acest necaz se vădea: Împăratul Pământului, al cărui nume era Crap, să se căsătorească cu Știma Știmelor, iar cele două împărății să se unească. Numai că ajuns în palatul din adâncuri, lui Crap îi picară ochii pe „sora știmelor”, pe Caras, cel deghizat în fetișcană... N-a fost bine nici pentru unul, nici pentru celălalt. Știma Știmelor și-a revărsat mânia asupra lor. Caras n-a avut vreme să strige că el nu-i fată, ci e ficior! Blestemul știmei îl prefăcu în... peștoaică. Cărășoaică! Iar Crap - transformat în peștan - n-a mai ajuns niciodată să pășească pe pământul al cărui împărat era. Un altul îi luă locul pe jilțul împărătesc, iar pacea se așeză, tăcută (ca peștele), între pământeni și zânele lacului.
