Cînd l-au omorît pe Ceaşcă, fix de 25 decembrie, eu nu m-am bucurat. Ba dimpotrivă, am simţit o tristeţe masivă. Asta e ce-am simţit!
Şi asta în ciuda faptului că nu aveam, la cinşpe ani, nici un fel de cultură teologică.
Părinţii noştri nu ne învăţaseră Tatăl Nostru şi la noi în casă nu se ţinea post. Nu se ducea nimeni la biserică şi nimeni nu se ruga pentru nimic.
Nimeni nu ne-a învăţat despre lucruri sfinte.
Eu am descoperit rugăciunea Tatăl Nostru, întîmplător, la cinşpe ani, la puţină vreme după ce l-au omorît pe Ceaşcă, într-o Biblie, pe care n-o aveam în casă.
Că noi nu ţineam Biblii în casă, Gizăs!
Părinţii mei sînt comunişti patentaţi, cuminţi, docili, care nu au ieşit şi nu ies nici acum din dogma comunistă. Comuniştii şi-au făcut treaba cu părinţii mei.
Tata a înjurat toată viaţa lui de dumnezei. “Dumnezeii mă-tii” e înjurătura lui favorită.
Se combină cu “Cristoşii mă-tii”. Asta e înjurătură de communist adevărat, de ateu care se respectă.
Chiar dacă omul n-a vrut în viaţa lui să aibă carnet de membru de partid, asta nu l-a împiedicat să fie un comunist adevărat. Nu-nţeleg de ce n-a vrut carnet, pentru că e comunistul perfect!
Ar fi fost un bun exemplu de comunist. Ȋn schimb, a pus-o pe amărîta de maică-mea să-şi facă, scuze de cacofonie, carnet de membru. Cică-i bine pentru copii.
“Futuzdumnezeiimătii”. E bine pentru copii.
Ştii? Comuniştii adevăraţi înjură aşa, nu orice căcat. Un căcat înjură cu dutempulamea, de exemplu. Dar un comunist care se respectă fute dumnezei şi cristoşi.
Eu, după revoluţie, m-am gîndit că se schimbă şi înjurăturile. N-ai să vezi. Aceiaşi dumnezei şi aceiaşi cristoşi sînt futuţi de aceiaşi sărmani comunişti.
Am fost o familie de comunişti adevăraţi. Eu am fost mîndră că m-au făcut pionieră la Academie, acolo, la statui.
M-au făcut pionieră în seria a doua, ce-i drept, dar prima din serie!
Pentru că eram cea mai înaltă, nu din alt motiv.
