• Eveline Păuna: Numele tău este un brand în consolidare pentru România. Cine ești tu, Paul?
• Paul Ilea: Sunt un băiat din Cluj. Un băiat care a pornit dintr-un cartier muncitoresc din Cluj, cum erau pe vremuri, cu părinți absolut normali, adică fără vreo pregătire în domeniul muzical. Părinții mei erau muncitori, oameni simpli.
• În această familie de oameni obișnuiți din Cluj, la un moment dat, a apărut o chitară, când tu aveai vreo trei ani. Care a fost contextul în care muzica a pătruns în viața ta?
• Eu, la un moment dat, mi-am dat seama că am o latură gipsy. Mie nu mi-a spus nimeni, dar mi-am dat seama singur, când m-am dus la bunici. Bunica era unguroaică. Asta din partea tatălui. DIn partea cealaltă, mama mea era româncă, la fel și bunicii. Deci sunt un mix și eu așa cred: că foarte mult din talentul muzical pe care îl am îmi curge în vene. E de pe-acolo, de la bunici. Bunica mi-a făcut cadou chitara. Era o chitară mică, nicidecum profesionistă. Abia mi-o amintesc, era albastră. Abia când am crescut, părinții mi-au spus că am pus mâna pe chitară și n-am mai lăsat-o. Pasiunea mea i-a determinat să mă ducă la Liceul de Muzică, încă din clasa întâi.
• La Liceul de Muzică, în clasa întâi, te-au repartizat la vioară.
• Asta mi-am dorit eu. Sau, mai bine spus, asta mi-au ales părinții, pentru că eu nu știam exact nici cum arată vioara.
• Când a venit timpul pentru chitară?
• În Liceul de Muzică din Cluj, pentru mine, timpul pentru chitară nu a venit niciodată. Sunt anumite instrumente care nu se studiază.
• Trebuia să completezi norma vreunui profesor? Din acest motiv ai fost dat la vioară?
• Nu știu, nu-mi dau seama exact. Profesoara mea de atunci este mama unui renumit violoncelist și actualmente Director al Orchestrelor și Corurilor Radio - Răzvan Suma. Noi am fost colegi de clasă. De fapt, este vorba despre o întreagă generație care a plecat de la Cluj și a reușit în București. Lumea nu știe sau nu face legătura, dar mulți dintre noi am fost colegi.
• Ați plecat ca o echipă? Sau v-ați întâlnit aici?
• Depinde... Cu unii am plecat ca o echipă, respectiv cu trupa mea, care se numește Sensor. Acest lucru s-a întâmplat acum aproape 18 ani. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, lumea a mai făcut și alte treburi. Câțiva am reușit să rămânem împreună. Deci, unii am plecat împreună la drum. Eu am avut șansa de a fi aproape de anumiți colegi din clasa întâi până în ultimul an de facultate.
• Îți amintești cum a fost prima audiție la vioară?
• Nu mai știu exact cum a fost. Oricum, eu nu îmi mai aduc aminte multe chestii... Pentru că, știi, cu vioara, ca și cu oricare alt instrument cu coarde - nu chitară -, e un proces mai greu până începi să simți că tu chiar cânți.
• Și până... găsești sunetul și reușești să-l formezi.
• Exact... până începe să-ți sune. La vioară, spre deosebire de pian, de exemplu, poți să cânți fals. La pian poți să cânți altă notă, ceea ce e diferit.
• Îți amintești când ți-au spus prima dată părinții că sunt mândri de tine?
• Părinții mei erau puțin mai altfel. De fapt, cred că au fost convinși șă mă ducă la muzică; ei nu se gândeau neapărat la asta, mai ales că școala generală de cartier era fix lângă noi. Cred că le-ar fi fost mult mai ușor să cobor din bloc și să mă duc la școală decât să mă ducă până în centrul orașușui, în fiecare zi, cu vioara.
• Și și-ar fi dorit, poate, să ai o meserie sigură, arta fiind considerată dintotdeauna un doemniu imprevizibil.
• Da. Și se mai spune și că dacă ești artist ești neserios... om pe care nu te poți baza.
• Când ai lăsat vioara?
• Au fost niște etape. Am lăsat-o la un moment dat, în clasa a douăsprezecea. Înainte eram convins că o să dau la Vioară la Conservatorul din Cluj. M-am și pregătit intens pentru asta. La un moment dat, când îi auzeam pe colegii mei cântându-mi piesele, am realizat că îmi doream mai mult ce descopeream. Îi auzeam cântând la pian, în timp ce eu treceam pe holuri, în pauza de țigară. Că fumez de mult timp. Deja devenisem și eu interesat de muzici, clape, chestii, nebunii. La ultimul meu concert de vioară din perioada aceea, Examenul de Atestat, n-am avut niciun feeling. Eram cu vioara pe scenă... Îmi place foarte mult să cânt, dar m-am gândit că nu știu dacă vreau să ajung genul ăsta de personaj: să fiu singur pe o scenă, să fiu solist la vioară. Ceea ce, oricum, e o chestie cu bătaie destul de lungă. E destul de complicat, trebuie să ai o grămadă de șanse.
• La Examenul de Atestat, când ai început să-ți dai seama că, parcă, nu este acela drumul, erai totuși un tânăr neexperimentat cu viața. Cum ai știut că e decizia cea bună? În perioada aceea sunt o mulțime de gânduri și parcă au nevoie de confirmare în ochii celorlalți. Puteai, practic, să pierzi toți anii în care ai studiat la vioară și să riști tot.
• Nu, pentru că, de fapt, dacă studiezi un instrument - mai ales vioară - te ajută enorm în cariera de muzician. Nu pot să spun vreodată că am pierdut ceva prin faptul că am studiat un instrument. E valabil și dacă, după vioară, te apuci de treierat. Pe bune - chiar și atunci nu se poate spune că ai pierdut, din alte puncte de vedere. Eu, practic, am vrut să reunuț la ideea de a fi un instrumentist.
• Compuneai deja. Care a fost prima compoziție care a meritat să fie ascultată?
• Da, compuneam, deja lucram pe vremea aceea. Nu mai știu... Eu nu țin minte nici prima fată cu care am fost. În generală am avut prima trupă. Un drum machine, un pian, repetam într-o bibliotecă. Colegii mei sunt acum în America. Trupa se numea „No names”. Voiam cu „S” pentru că ni se părea intereseant că în românește nu poți să traduci - „nume” n-are plural.
• Ai tu ceva cu „S”, îl regăsim evidențiat și la „No NameS” și la „SenSor”...
• Nu m-am gândit până acum la asta...
• În liceu aveai job. Ce job?
• Lucram la Radio Cluj.
• Aveai emisiuni sau erai un reporter neînsemnat prin redacție?
• Nici, nici. Eram trecut la Meteo, pentru că nu aveau unde să mă treacă, dar eu, de fapt, făceam tot ce însemna coloane sonore, muzică pentru emisiuni.
• Adică le compuneai?
• Da. Am lucrat cu tot felul de oameni de pe acolo, de la toate emisiunile. A fost foarte frumos. Veneau la mine toți redactorii și îmi spuneau cam de ce fel de muzică ar avea nevoie de la mine. Eu eram simpatic, eram tânăr, veneam cu clape... tare!
• Atunci ți-ai dorit să rămâi în Radio? Era, totuși, un job onorant pentru Cluj.
• Era și, probablil că la ora asta aș fi fost bine în Cluj. La Radio Cluj... îți dai seama, în timp, câte cabluri aș fi avut. Erau ale mele deja, toate sculele. Dar drumul a continuat cu Conservatorul, deja eram hotărât să dau la altă secție.
• Admiterea la Conservator a fost, deci, pentru secția de...
• Compoziție.
• Când ai aflat că ești admis, cui i-ai spus prima dată?
• Mamei. Dar pe noi nu prea ne interesa examenul, pentru că era foarte clar pentru noi, câțiva, că o să intrăm. Pentru noi problema era „al câtelea o să intru?”. Noi eram foarte buni la muzică. Eram o gașcă mică acolo de oameni preocupați de muzică. Am venit la examen direct de la pescuit. Fusesem pe lacul Tarnița. Înainte de examen eram cu chitara în fața școlii, n-aveam nicio treabă! Eram superpregătiți.
• Părinții tăi ce au înțeles din momentul în care aveai să fii muzician cu patalama?
• Cred că sunt unul dintre puținii din familia Ilea care a făcut facultate. Din familia mamei mele, tocmai sora ei m-a îndrumat - „Trebuie să-l dați pe copilul ăsta la muzică. Ăstra trebuie să facă muzică!”. Ea era absolventă de ASE, era supermodernă, mă ducea prin cămine, ascultam Pink Floyd la șapte ani... Ei cred că erau foarte mândri - „Uite-l p'ăsta că e la facultate!”. Pe vremea aia era o chestie să intri la facultate!
• Câți ani ai?
• 39. În 1995 am intrat la facultate.
• A fost facultatea ce te-ai așteptat să fie?
• Cam știam despre ce este vorba. Pentru că eu, deja, în clasa a XI-a, a XII-a, aveam treabă pe la Conservator, profesorii ne știau. Profesorii ne știau, voiau să vadă ce studenți le vin din liceu. Eu am avut noroc că am dat de niște profesori - bineînțeles nemți sau unguri - foarte tari. Profesorul din Conservator care mi-a plăcut foarte mult, care mi-a fost ca un maestru, din multe puncte de vedere, a fost Constantin Râpă - dirijor, compozitor și spaima Conservatorului din Cluj, în ultimii 30 de ani. Pe mine, în primul rând, ăla m-a interesat - care e spaima?!, perfect! Mie mi-a plăcut maxim. Adică numai mine nu mi se părea „spaima”. Eram câțiva studenți cu care se înțelegea bine și, de obicei, în spatele profesorului sever e un superom.
• Când a venit gândul cu Bucureștiul?
• Gândul cu Bucureștiul a venit când ne-am făcut trupa Sensor. La vreun an după. Pentru că prea veneau agențiile la noi la repetiții. Așa era de hipstereală trupa asta, că veneau agențiile de publicitate de la București la repetiții la noi la sală. Auziseră ei că la Cluj sunt unii care fac niște chestii altfel. Am fost un produs foarte bun pentru ei, pe care l-au putut alătura multor clienți.
• Voi, în trupa aceea, ați investit? Ați luat instrumente pe credit, ați băut din aceeași sticlă de bere? Ați avut greutățile acestea de început, din punct de vedere financiar?
• Da, normal. Dar, ca artist, ai tot timpul greutăți, din punct de vedere financiar. Nu există vreo situație perfectă în România. Adică și Smiley are câteodată probleme, la modul ăsta se pune discuția.
„ÎNTÂLNIREA CU DAN CHIȘU M-A ADUS LA BUCUREȘTI. AM STAT ÎN CHIRIE, PE BANII LUI”
• Impresariatul, managementul artistic din România nu este încă foarte bine definit...
• Ca orice. Pe vremea aceea a fost nevoie să apărem o dată la „Garantat 100%”, emisiune făcută de Cătălin Ștefănescu la TVR Cluj, pe vremea aceea. Deci la TVR Cluj am apărut o dată. Când am ieșit din emisiune, ne-a sunat Dan Chișu să cântăm la DaKINO, la Gala finală. DaKINO... pe vremea aia!!! Cred că tocmai la ediția aia a venit Catherine Deneuve. Am venit pe jos, pe gratis, bineînțeles! Nici nu ne-a interesat altceva. Noi voiam să cântăm, nu ne interesau banii.
• Cum a fost atunci? La primul eveniment atât de mare?
• A fost supertare pentru noi. Am făcut niște chestii absolut nebune: o variantă de „Bolero” pe butoaie, apoi ne transformam în instrumentiști. Schimbam instrumentele, de la clasic la electronic... Era un mix crazy, cu mașini de scris, pantomimă.
• Aveați pe cineva care vă facă o strategie, să vă consilieze, sau făceați ce vă trecea prin minte?
• Lucram cu un regizor. Eram una dintre puținele trupe care avea regizor. Regizorul era membru al trupei. El venea cu viziunea și, împreună cu mine, lucram la concepte noi.
• Atunci a început să crească notorietatea voastră. Ce v-a făcut să veniți în București?
• Întâlnirea cu Dan Chișu. Dan Chișu se ocupă cu treaba asta, în viața lui: îi vede pe ăștia interesanții și îi ajută. S-a ocupat de foarte mulți: Bobonete, la un moment dat de Vama Veche, pe vremuri avea treabă cu Phoenix. El a fost omul care a pus mâna pe noi și a spus „trebuie să facem ceva!”. I-am spus „noi știm ce vrem să facem. Vrem să facem un spectacol!” . „Ce spectacol?”. „La teatru vrem noi!”. „Ce teatru?”. „Care e cel mai șmecher teatru din România?”. „Păi, Bulandra!”. „La Bulandra vrem noi spectacol!”. După trei luni, aveam premieră la Bulandra. Deci pot să mă mândresc că, la douăzeci și puțin de ani, am regizat, împreună cu Chișu, un spectacol care a avut două stagiuni la Bulandra.
• Stăteai la hotel sau în chirie?
• În chirie, pe banii lui Chișu. Doamnelor și domnilor, să știți: Chișu a scos bani din buzunar pentru noi. Așa ceva nu știu dacă se mai întâmplă în ziua de azi. Dar să-ți dea cineva, trei luni, bani de masă, cazare, repetiții, sală, absolut tot, pentru doisprezece oameni... E ceva!
• Ce avea el la afacerea asta?
• Dan?! Nu știu, cred că se gândea că o să scoată foarte mulți bani cu noi sau nu știu...
• Ați rămas prieteni?
• Bineînțeles!
• Chiria unde era, în ce cartier?
• Bineînțeles că ne-a interesat care sunt cele mai șmechere locuri din București... Nouă ne plac genul ăsta de ștachete. Mi se pare normal să fie așa. Adică am urât întotdeauna ideea de underground la modul absolut. Adică eu cred că putem să facem duș, chiar dacă afară se cântă muzică... mai altfel. Sau poate să ne placă să stăm la o terasă foarte mișto, chiar dacă noi cântăm muzică mai altfel. Nu trebuie să fim neapărat maneliști sau cocalari sau whatever. Prima dată am stat pe Strada Eminescu.
„AM FOST DIRIJAT DE YEHUDI MENUHIN”
• Premii? Ce ar fi de laudă?
• De laudă?! Păi eu, cât timp am fost la Conservator, deja acționam pe mai multe paliere: eram într-o trupă de rock progressive, eram în trupa Sensor și eram și într-un cor de muzică contemporană.
• Credeam că într-un cor bisericesc!
• Am fost și în cor bisericesc. Am cântat o dată, dar ne-au dat afară pentru că făceam gălăgie. Chiar Înaltpreasfințitul Bartolomeu Anania m-a dat afară. De Paște. Făceam gălăgie... Eu am avut șansa să cânt cu niște oameni foarte tari și să fiu dirijat de niște personalități. Unul dintre el este Yehudi Menuhin. Eram la Viena, prin 1996-1997 și cântam „Simfonia a IX-a” de Beethoven în cor. Cu Corul Radio din Viena, în fața Palatului Schonbrunn. Orchestră... Ceva special! Și era nevoie de soliști din cor. S-a făcut un soi de preselecție și m-au ales pentru că am niște date de bas, bariton.
• Alte laude?
• O grămadă! În clasa a patra am fost solist la Operă. Și am rămas vreo trei stagiuni. La Opera din Cluj eram Peter Pan în „Povestea micului Pan”. Apoi au fost o grămadă de premii. Și am cântat cu oameni de la Yehudi Menuhin la Inna.
• E interesant că, în piața muzicală, nu ai apărut de nicăieri. Și ai construit profesional de la imaginea cuminte a băiatului cu vioara, până la cea a zăpăcitului care cântă cu Inna.
• Inclusiv cu Inna. Dar și cu Damian Drăghici. Dar, uite, anul trecut am fost Director Muzical al spectacolului Loredanei, la Sala Palatului - „Imaginarium”.
• Cum au ajuns oamenii ăștia la tine?
• La un moment dat mă gândeam că eu muncesc degeaba. Au fost multe momente în care mă întrebam ce fac, de ce studiez, că nu se întâmpla nimic. Trebuia să sărim bariera de la metro, că n-aveam bani de bilet. Cam pe acolo eram, la un moment dat. Și cu trupa... Nu știu cum au apărut lucrurile. Colaborarea cu Inna a venit out of nowhere, noi nefiind neapărat în mainstream. Dar, la un moment dat, am fost în mainstream - cu premii MTV... Premii la care nici măcar nu ne-am dus, ni l-au dat după aia! Ni se părea aiurea - ce să căutăm acolo cu vedete sclipicioase?!
• Acum fața ta e cunoscută de marele public datorită show-ului „Vocea României”. E o megaproducție pentru Româia, un brand puternic...
• E cel mai vizionat show din România, după „Românii au talent”. Este al treilea sezon in care colaborez cu PRO TV ca producator muzical si Head of the Band.
• Ca artist, ești foarte scump? Bănuiesc că PRO TV-ul își permite să te aibă, dar serviciile muzicale, în rest, cum sunt ca preț?
• Păi depinde pentru cine sunt zerourile. Comparativ cu Smiley sau cu un băiat din Teleorman?
• Unde te amplasezi, ca zonă? Pentru că mă gândesc că ai trecut de momentul în care făceai muncă patriotică...
• A, nu, nu treci niciodată de momentul acela! Sper! Sper, știi de ce?! Pentru că, de fapt, nu trebuie să uiți vreodată de ce faci muzică. Să nu uiți că tu faci muzică pentru tine!
• Totuși, ne-am întâlnit în studioul tău din Bulevardul Aviatorilor, nu din Calea Rahovei, Drumul Taberei sau Militari!... Înseamnă că munca îți este și răsplătită.
• Da. Dar nu m-am prea stresat pe tema asta și, probabil, din acest motiv s-a și întâmplat. De multe ori, eu fac treaba, trec vreo două luni și mă sună omul pentru care am lucrat să-mi spună că noi n-am vorbit niciodată despre bani. Așa a fost la Loredana, de exemplu. N-am vorbit niciodată despre bani cu Loredana sau cu oamenii ei.
• Un alt artist interesant care colaborează cu tine este Gigi Căciuleanu.
• Da, eu colaborez cu el, că el e mare!
• El e un neînțeles frumos al României. Unde vă întâlniți în filosofia sa?
• Eu sunt fan pentru tot ce înseamnă awkward, abstract, ciudat. Sunt Acolo, sunt eu, îmi place maxim! Chiar am postat pe Facebook că Sotheby's au vândut, de curând, un tablou cu 36 de milioane de dolari. Tabloul este o chestie care arată ca o tablă de școală pe care sunt trase niște linii cube cu cretă albă. Așa arată toată chestia de 36 de milioane de dolari. Bun. Poți să zici că nu înțelegi nimic - e și untitled tabloul - că „ce înseamnă?”. Păi nu trebuie să însemne, nimic, că-i 2016! Nu trebuie să însemne...
• ...Trebuie să fie.
• Să fie și să îl simți. Cu Gigi mă înțeleg cum vrea el să mă înțeleg. Gigi e atât de fresh și, la multe chestii, gândește ca un copil.
• Concret, tu realizezi muzica pentru producțiile sale.
• Da. Adică nu neapărat. Până acum a fost cazul a două spectacole - „Folia, Shakespeare & Co”, unde am făcut muzica, și „Un minut de dans sau Uf!”, unde și joc. Întâlnirea dintre noi a fost prin intermediul lui Valerian Mareș. Cu el colaborez de mult timp, am tot cântat la Festivalul Enescu, în Piață, la tot felul de combinații. El s-a gândit să ne întâlnim și chiar a fost extraordinar. Pentru mine, întâlnirile cu Gigi sunt foarte artistice. Îmi spune: „Paul, știi cum ești tu când ești cel mai nebun, când faci muzica cea mai dementă?! De acolo, mai departe vreau!”. El îți dă niște chestii speciale, îți deschide niște idei. Îmi place maxim! Am lucrat împreună coloana sonoră de la spectacolul „L'Om DAda”. Nu am făcut muzica, ci doar am editat-o, am mai tăiat, am aranjat, am mai pus chestii și l-am văzut și acolo ce idei are! Gigi Căciuleanu ar putea fi un producător muzical foarte bun, mâine dimineață!
• Ce proiecte ai în prezent?
• Lucrez la un album pe care vreau să-l scot anul acesta, prin toamnă, cu trupa Sensor. O să fie vreo cinci sau șase vocaliști pe album, pentru că noi nu mai avem vocalist și vreau să facem tot felul de featuring. Două emisiuni la televizor...
• Vocea și Talentul? (n.r. „Vocea României” și „Românii au talent”)
• Da. Mai nou colaborez și cu „Românii au talent”, dar eu mă refeream și la „Vocea României Junior”. Spectacolul „Un minut de dans sau Uf” pleacă în turneu. Merem în Italia... în Veneția și Roma. O să îl jucăm apoi la Centre Pompidou, la un moment dat. Pe Gigi îl iubește lumea maxim iar Mareș dă două telefoane și rezolvă. Am și un proiect în care fac live electronics, adică muzică electronică live. E un proiect solo, se numește „Mongol”. Pentru acesta colaborez cu tot felul de nebuni ciudați pe o zonă diferită, techno.
• Muzică de film ai făcut?
• Da. Tocmai am fost în juriu la Uniunea Cineaștilor.
• Wow! Sună a... costum!
• Da, păi în costum m-am îmbrăcat. O lună întreagă am vizionat peste 50 de filme. Muzica mea este în două filme de lung metraj, până acum: „Și caii sunt verzi pe pereți”, al lui Chișu și „Planșa”, care s-a lansat acum doi ani și pentru care am luat premiu la Uniunea Cineaștilor, anul trecut. Acesta este motivul pentru care m-au și invitat în juriu. Mai sunt filme de scurt metraj. Pentru unul am semnat cu Interfilm Berlin - „Deaf Sound” se numește. Am fost Music Supervisor pentru „Scorpion King 4”, producția hollywoodiană. Atunci am lucrat cu profesioniști de la Hollywood.
• Cum se asortează dread-urile costumului pe care l-ai purtat la Uniunea Cineaștilor?
• Foarte bine. De exemplu la UCIN, la ședință când m-am dus, le-am stricat media de vârstă. Mă așteptam să se uite puțin ciudat lumea la mine, dar mi-am dat seama că este vorba despre niște artiști în vârstă. Care au o anumită deschidere. M-au tratat super, n-am simțit nicio clipă că nu sunt de-al lor, deși, îți dai seama, Stere Gulea nu mă cunoștea dinainte.
• Care a fost momentul special pe scenă, în viața ta de până acum?
• Au fost mai multe, dar aleg unul în care am plâns pe scenă. Franța, 1997, dirijat de o personalitate a Operei Metropolitan. Cântam „Ioana D'Arc pe rug”, o lucrare vocal-simfonică a lui Honegger. O lucrare neoclasică, cumva era aproape pop... În lucrarea aceea sunt niște pasaje care emoționează extrem. Dar,e adevărat, trebuie să cunoști subiectul. E, cumva, ca la jazz - e mai mișto pentru ăla care-l cântă decât pentru ăla care-l ascultă. Alt moment a fost când am cântat cu The Prodigy pe scenă... Mie, cumva, îmi place toată muzica. Și asta a fost ca o greșeală de marketing.
• Toată muzica? Adică toată, toată?
• Da. Nu există gen muzical - oricum ideea asta de „gen muzical” mi se pare horror - în care să nu fie cel puțin un geniu. Sunt convins. Și Salam e, în felul lui.
