Marius Tucă: Care e ocupaţia dumneavoastră actuală?
Mircea Dinescu: E o întrebare dificilă, pentru că nici eu nu mai ştiu ce sunt la ora asta. Pe de o parte, lucrez la Colegiul pentru Studierea Arhivelor fostei Securităţi şi sunt mare gaie acolo, secretar de stat degeaba, deocamdată, din pricina SRI. Pe de altă parte, sunt patronul unor reviste de satiră. Din când în când, îmi amintesc – sau îmi aminteşte unul la câte o emisiune – că sunt poet. M-am gândit de multe ori că poţi să fii poet chiar dacă nu mai scrii poezii.
După ce ai încetat să mai scrii.
Dar n-am încetat să mai scriu.
Făceam doar o completare, că poţi fi poet şi după ce ai încetat să scrii poezie. Poeţii rămân poeţi. Dacă generalilor li se spune generali şi după ce s-au retras, de ce să nu li se spună poeţilor poeţi?
Biv vel vornic – fost mare vornic, aşa se spunea pe vremea lui Ştefan cel Mare. Aşa sunt şi eu: biv vel poet.
Mă consider un martor al istoriei şi totodată şi grefier. Mai fac mici notiţe. Din păcate, s-a dovedit că numai cronicarii de acum 700 de ani şi-au făcut cu adevărat datoria, pentru că noi ştim acum mai multe lucruri despre viaţa intimă a lui Ştefan cel Mare decât despre viaţa intimă a lui Iliescu. Ştim că Ştefan cel Mare a avut ţiitoare, copii din flori, că s-a enervat odată şi a şi omorât un copil. Despre Ion Iliescu nu ştim cu cine trăieşte, dacă mai are carnetul de partid pe undeva şi dacă seara se uită la el cu nostalgie.
Aveţi o obsesie legată de Ion Iliescu.
Domnule, e un om care şi-a pus amprenta. Sunt obsedat pentru că eu consider că am avut un mare ghinion cu Ion Iliescu. Am scris şi un editorial că mai bine ar fi fost preşedinte Gică Petrescu, pentru că el era cel mai bun produs al societăţii de consum. Gică Petrescu avea ca deviză politică „Dă-i cu şpriţul pân’ la ziuă”. Era o lozincă de consumator.
Nu sunteţi nedrept cu Ion Iliescu?
Nu. Gândeşte-te: am ţinut la el şi îmi e simpatic şi acum, dar a fost un mare frânar al istoriei. În 13 ani, iacătă unde e România.
Bine c-a fost Constantinescu mare accelerator!
Nu. Au fost amândoi pe aceeaşi locomotivă.
Gândiţi-vă şi câţi l-au susţinut pe Emil Constantinescu...
Eu nu l-am susţinut! Sunt printre puţinii care l-au înjurat pe vremea când era în opoziţie. S-a şi enervat, scriam că îi ducea ţigările lui Coposu. L-am înjurat şi după ce a ajuns preşedinte. Tu eşti un om respectuos şi ţi-e simpatic Iliescu, mai vine pe la emisiunile tale, dar e o realitate că România, după 13 ani, se bate iar cu albanezii şi cu bulgarii. România a fost, în toţi anii aceştia, o ţară prezidenţială. Preşedintele numeşte prim-ministrul, şeful serviciilor secrete, al armatei, deci are o putere uriaşă. Dincolo de aerul acesta al lui, de bunicuţă, Iliescu a ţinut în labă România. Sigur, este un bun politician, are o şcoală pe care opoziţia încă n-a absolvit-o, aceea de a lucra cu masele, de a roti cadrele.
De ce n-aţi candidat la preşedinţie?
Eu n-am structură de om politic. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, chiar mi-e frică şi mă întreb: dacă ies preşedinte, ce mă fac? Ca să poţi conduce ţara asta trebuie să ai o structură care să-ţi permită să o controlezi, cum o controlează Iliescu.
V-aţi vedea la toate întâlnirile astea oficiale, cu şefi de stat?
Nu. În primul rând, mie nu-mi place chestia asta. Pe Iliescu îl vezi cât e de fericit că dă mâna cu un preşedinte, cu o regină! Pe mine mă plictiseşte teribil chestia asta cu protocolul.
O să candidaţi vreodată?
Au tras de mine unele partide. Am avut şi eu, la un moment dat, o anumită disperare de a intra în politică, dar m-am abţinut. E posibil ca, odată şi odată, să candidez.
Când? La 70 de ani.
Nu ştiu. Poate şi la anul. Nu se ştie.
Şi ce facem cu protocoalele astea? Cu reginele, regii, preşedinţii.
În general, ştii care-i chestia? Politicienii occidentali nu prea au chef de aceste protocoale. În momentul în care se întâlnesc preşedintele Franţei şi cancelarul german, dacă tu îţi închipui că e tot timpul cu bătut pas de defilare şi trompete, te înşeli. Ei au început să se întâlnească acum şi pe-acasă pe la ei, l-ai văzut pe Bush, cum îi primeşte pe unii la ferma lui.
Dar nu bate preşedintele pas de defilare.
Dar asta e boală mare, să ştii. Uite, îmi povestea Andrei Pleşu despre Emil Constantinescu. El avea această boală, îi plăceau protocoalele astea mai mult decât lui Ceauşescu. Nu l-ai văzut pe Emil ce pas de defilare bătea, cum îi flutura ciocul în vânt? A fost o dată în Ungaria, într-un orăşel aproape de graniţă, şi a vrut ceremonie. Apoi a venit cu maşina până la Arad şi a avut pe aeroport ceremonie. Şi erau un viscol şi o zăpadă de un metru, şi erau ăia cu tromboanele pline de zăpadă, noaptea, ceva de coşmar. Oamenii ăia erau îngheţaţi, nenorociţi, şi Emil bătea pas de defilare. Şi s-a întors la Otopeni cu avionul şi a vrut iar fanfară. Nu i-a ajuns. Cred că are şi sub plapumă o mică fanfară militară. Asta e boală grea.
Hai să spunem că sunteţi preşedintele României şi plecaţi acum la Moscova.
Iliescu a plecat prea târziu la Moscova.
Vorbim de dumneavoastră, nu de Iliescu. Preşedintele Mircea Dinescu pleacă în vizită la Moscova să semneze tratatul româno-rus. Ce faceţi?
Eu sunt un om atât de simpatic că m-aş fi înţeles cu Bush la fel de bine cum m-aş fi înţeles cu Putin. Fără demagogii. Eu am sentimentul că politicienii români încă trăiesc în altă lume decât cea în care trăiesc politicienii occidentali. Nu într-o lume a pragmatismului şi a lucrurilor spuse clar în faţă. Patetisme istorice cum se mai practică la noi ţin de secolul al XIX-lea. Eu m-aş fi dus la Moscova fără nici un complex, înţelegi? Fără complexul că am făcut facultatea la Moscova.
Credeţi că Ion Iliescu mai are acest complex?
Nu. Eu cred că se descurcă foarte bine. Eu nu-i reproşez trecutul, o generaţie întreagă a făcut facultatea la Moscova, nu doar el. Eu spun că Iliescu a nimerit greşit în istorie aici. Pentru el a fost o şansă, dar pentru noi a fost un mare ghinion. Nu vorbesc de el ca personaj, ci de mentalitatea lui de om care târăşte după el o întreagă categorie de activişti mărunţi. Uită-te în jurul lui!
Bine, preşedinte nu veţi fi acum. Dar ce faceţi cu televiziunea?
Am bătut palma cu Viorel Micula, cu postul „Naţional”.
Ce veţi face acolo?
Mă tentează un gen de film-reportaj, pe ideea că există o Românie reală şi una văzută de politicieni, şi o să o dau pe cea reală la televizor, să cobor cu arta în stradă şi pe câmp. Şi mai intenţionez să fac o emisiune cu care să-i fac concurenţă lui Tucă, cu personaje politice şi oameni cumsecade.
Zilnic?
Nu! O dată pe săptămână. Tu eşti mai tânăr, dar eu nu aş rezista! Ai urmărit scandalul acesta legat de justiţie? Arestarea şi eliberarea judecătoarei Andreea Ciucă? Eu n-am înţeles nimic din toată chestia asta. Nu am priceput de ce numai în clipa când a fost arestată o judecătoare s-a pus problema drepturilor omului. Asta m-a cam descumpănit. Cât a fost arestat pe nedrept directorul Bibliotecii Naţionale de ce n-a sărit nici un judecător că sunt încălcate drepturile omului?
Asta mi s-a părut şi mie ciudat. Când a fost arestat un magistrat, s-au invocat toate legile scrise şi nescrise, ba chiar şi unele care au intrat în vigoare după arestare.
Povestea e complicată, cu amanţi, cu mafie locală. E posibil ca acea doamnă, care e deşteaptă şi simpatică, să fie nevinovată. Mi-a plăcut sentinţa Curţii Supreme de Justiţie, şi asta, recunosc, dintr-un fel de ţâfnă, că s-au supărat tovarăşii de la centru. Sigur, chestia neplăcută e că gaşca îşi apără membrii.
Acelaşi sentiment l-a avut opinia publică şi când a venit vorba de ziarişti, când am sărit în apărarea unora din breaslă.
Într-un fel, această solidaritate de breaslă nu e de rău augur. În România, solidaritatea a existat mai mult la găinari, la ticăloşi. Nu a fost ca în Polonia, unde a fost o mişcare care a răsturnat comunismul. Nu am văzut mişcări de solidaritate aici, unde societatea civilă se cacă pe dânsa.
De ce nu există solidaritate în România?
Din păcate, iar intru în istorie. Noi am stat sub turci câteva sute de ani şi am păţit următorul lucru: am reuşit să nu facem din biserici geamii, cum s-a întâmplat în toată zona. Şi dacă turcilor le ieşea treaba cu asediul Vienei, acum nu se mai cânta Strauss la Viena, ci era muezinul cocoţat pe catedrală. Ei bine, România a scăpat prin şmecheria noastră, care a fost salvatoare. Turcilor li s-a părut interesant că domnitorii români se îmbrăcau în şalvari. La casele domnitorilor se cântau manelele de pe vremea aceea. Ei, chestia asta care ne-a salvat ne e şi marele defect: mimăm o anumită stare de fapt ca să supravieţuim. E un soi de exerciţiu de supravieţuire care ne face să ne trădăm prietenul sau ruda.
Până la urmă nu e mai importantă supravieţuirea decât solidaritatea?
Se poate supravieţui şi prin fugă, şi prin revoltă.
Cu toate astea, istoria ne-a călcat în picioare timp de 50 de ani.
Ne-a călcat o vreme, dar apoi ne-am călcat singuri. După ce a venit Ceauşescu, nu mai puteai spune că în structura Puterii sunt agenţi ruşi. Nea Nicu a luat-o pe naţionalism, tovarăşii erau români de-ai noştri, Securitatea funcţiona din plin, intelectualitatea era pusă cu botul pe labe. Nu mai putem da vina nici pe KGB, nici pe Armata Roşie.
Scriai poezie... Ce, aveai vreo treabă cu comuniştii când scriai în tinereţe?
Cenzura se simţea, mai ales de prin 1975. A fost dezgheţul acela din toată Europa de Est, numai că la noi a durat foarte puţin, iar îngheţul de apoi al lui Nea Nicu a fost cel mai sinistru din toată Europa de Est. În vreme ce scriitorii unguri aveau, prin anii ’70-’80, paşaportul în sertar şi puteau să iasă oricând în Occident, la noi paşaportul era o floare rară.
Ce făceaţi în anii ’ 70?
Aveam 20 de ani, scriam versuri, începusem să scriu poezie protestatară.
În ce măsură simţeaţi că lumea în care trăiaţi nu vă reprezintă?
Eu n-am avut sentimentul că sunt respins de ea şi nici eu nu am respins-o. Eram băiat de muncitor din Slobozia, trăiam în plin proletariat.
S-a aşezat pe nesimţite comunismul acolo.
La mine în cartier nu am simţit duhul Securităţii bântuind peste casele muncitoreşti. Dar în centru aflam că a dispărut avocatul cutare. În copilărie, când în centrul Bucureştiului erau arestaţi oameni pentru că, în şoaptă, la cârciumă, au spus că Stalin e un porc, eu auzeam pe străzile Sloboziei: „Staline, futu-te-n bot!” sau „Lenine, băga-ţi-aş sârmă în nas!”, pentru că mulţi ţigani le dădeau copiilor numele astea şi îi auzeai înjurându-i de dimineaţa până seara.
În anii ’ 70 scriaţi poezie, nu vă gândeaţi la sistem, că e comunist, vă era bine.
Nu eram chiar aşa de fată mare să nu ştiu că există Occident, că există lume liberă, ascultam Europa Liberă. Iar în clipa în care am venit în Bucureşti am început să aflu de crimele din 1945-1946, de cei care au murit închişi sau muncind la Canal. În lumea scriitorilor se vorbea de lucrurile astea.
Asta vreau să spun, că nimeni nu a mai protestat, nu a existat nici un pic de revoltă.
Lumea se aşeza la o viaţă nouă. Vorbeam de faptul că românii s-au mulat pe chestia turcească. Şi intelighenţia românească, chiar şi cea care a făcut puşcărie la un moment dat, nu a ales martirajul ca mod de viaţă, ci s-a integrat în lumea asta. Nu poţi să condamni pe nimeni, mai ales oameni ca ei, care au fost striviţi de istorie.
Un exemplu ar fi Coposu, care a făcut ani grei de puşcărie, după care s-a integrat în societatea comunistă, ce putea să facă?
Nu am soluţii pentru nimeni. În ’68, după ce au intrat ruşii în Cehoslovacia, scriitorii cehi importanţi s-au făcut şoferi de taxi. Au spus că dacă e cenzură nu îi mai interesează să scrie. Şi a fost un mod de protest interesant.
La noi, scriitorii erau vedetele ţării.
La noi, Partidul Comunist reuşise să facă un fel de, să nu spun leprozerii, hai să spunem rezervaţii de pelicani: Casă de Creaţie la Mogoşoaia, la mare, la Sinaia. Scriitorii, ajutoarele de nădejde ale Partidului, au ştiut să lucreze cu această masă de intelectuali şovăielnici.
Nu v-aţi născut poet în timpul comunismului?
Atunci am scris cele mai multe cărţi de versuri şi e în ele un soi de strigăt de revoltă, dar ea nu era legată de comunism. Era un soi de refuz al acelei lumi.
De ce nu aţi scris poezii patriotice?
S-au întins ceva nade, pentru că, dacă scriai, făceai mai rapid carieră. Eu proveneam dintr-o familie de muncitori, făcusem ziaristica la „Ştefan Gheorghiu”, mai rămânea să mănânc puţin căcat şi cât ai zice peşte eram redactor-şef la Luceafărul sau la România literară. Nu am putut să scriu dintr-un soi de jenă faţă de mine. Mi-am refuzat acea linguriţă, că nu mi se cerea un polonic.
Ce diferenţă este între unul care înghite o linguriţă de căcat şi unul care înghite un polonic?
Linguriţa mulţi au înghiţit-o uşor. Un polonic poate să îţi creeze anumite stări de inconfort. Deşi până la urmă s-a dovedit că cei care mâncau cu polonicul se simţeau cel mai bine. Mi se părea o chestie absolut greţoasă, eu scriam poezie doar pentru că îmi venea să scriu.
Şi nu v-a venit niciodată să scrieţi o poezie despre Ceauşescu?
Am scris un pamflet, cât trăia. Totuşi, ce era de scris, de admirat la el? Era un bâlbâit. L-am văzut la nişte întâlniri cu scriitorii şi, săracul, era dus de pe lumea asta.
Şi cum de-a fost preşedintele României atâta vreme?
Avea un soi de şiretenie oltenească, de-a ta.
Şi cu şiretenia oltenească a rămas preşedintele României şi a pus cu botul pe labe intelectualitatea?
El a fost înconjurat, ca şoarecele când intră în urdiniş şi vin albinele lucrătoare şi îl îmbracă în ceară. Aşa au făcut, s-a lucrat la cultul lui Ceauşescu. Până în 1971, numele lui nici nu era pomenit, de exemplu în revista Magazin istoric. Din 1971, nu a existat număr din Magazin istoric în care să nu fie un articol sau două despre Ceauşescu. Asta dă măsura şcolii care a început să lucreze la cultul lui. Era un om cu patru clase, avea un soi de inteligenţă limitată, dar o şiretenie de mare calibru.
Aţi vorbit vreodată cu el?
Am fost de două ori la întâlnirile cu el. O dată pe an, el chema scriitorii la întâlnire şi am apucat două întâlniri de-astea. El avea o idee, i-o băgase în cap Dumitru Popescu: valoarea contează, nu numărul cărţilor. Şi spunea: „Stimaţi tovarăşi, tocmai am citit «Pi aripili vântului». Autorul a scris o singură carte, dar a rămas”. Asta se întâmpla în 1976. A doua oară, în 1981, a spus: „Tocmai citesc «Pi aripili vântului»”.
Iar citea? Era la a doua lectură!
Ei, cartea aia e foarte groasă, şi poate de-aia.
Ce aţi vorbit cu el?
Nu am vorbit personal, dar eram la acea masă. Se punea problema ca scriitorii să nu câştige din drepturi de autor mai mult de şase salarii medii pe lună. Cei care câştigau puternic erau îngroziţi: Constantin Chiriţă, Marin Preda, Paul Everac, Marin Sorescu. Pe mine mă durea-n paişpe, pentru mine şase salarii medii erau oricum ca un vis, dar pe ei îi îngrozea ideea. La un moment dat, Ceauşescu l-a dat exemplu pe D.R. Popescu şi a spus că de ce să câştige mai mult decât alt secretar cu cadrele, de pildă. Iar eu m-am ridicat şi am spus: „Tovarăşe Ceauşescu, dar tovarăşul Popescu scrie după program, când ajunge acasă, deci munceşte în plus”. El s-a uitat la mine şi a dat din mână, aşa...
Şi când v-aţi ridicat să-i spuneţi asta nu ştiaţi că are patru clase?
Ba da, tocmai, încercam să-i explic.
Chestia asta cu patru clase mă enervează: cât a fost preşedinte nu i-a spus nimeni că are patru clase şi îi spunem toţi acum.
Şi ce vrei să-i fi spus: „Ce, bă, tu, care ai patru clase...” şi să-i fi dat şi o palmă?
Da, să-i spuneţi: „Băi, bâlbâitule, du-te, mă, acasă!”.
Era, săracu’, se împiedica în vorbe şi eu stăteam aproape şi încercam să-l ajut, îi şopteam. Stăteam aproape, adică mă aşezam acolo să-i văd de aproape, să-i văd la faţă. Elena, de pildă, era sinistră, galbenă-galbenă, smochinită, cumplită era. Şi în toate cele patru ore cât a durat întâlnirea, n-a zâmbit deloc, vorbea tot timpul în şoaptă către Ceauşescu şi ăsta îi spunea: „Lasă-mă-n pace, că ştiu eu ce să spun!”. Erau ca doi copii!
Şi voi îi şopteaţi.
Stai un pic, că nu ne dăm eroi, am fi putut să-l împuşcăm şi scăpam mai repede, dar noi nu l-am împuşcat, n-am avut curaj, nici cât să-i spunem că e bâlbâit, asta este! Ei, şi avea un defect mare de vorbire, că începea să facă aşa, ca locomotiva. Adică spunea: „Datorită... fffff... ffff... ffff...”, şi eu îi şopteam: „...faptului!”. Numai că odată am greşit şi Păunescu mi-a spus de pe partea cealaltă a mesei: „Dinescu, taci din gură, nu-l enerva!”.
Cum îl priveaţi pe Ceauşescu?
Cu curiozitatea omului care merge la grădina zoologică şi vede ursul panda. Fără ranchiună, nu-l uram.
Aţi văzut execuţia lui? Cum vi s-a părut?
Sinistruţă, dar mi-a produs o anumită uşurare, pentru că toţi credeam că, dacă moare el, scăpăm. Nu am considerat-o o victorie, dar aş fi preferat o scenă publică: scos în Piaţa Palatului şi azvârlit la mulţime. Fiecare să ia câte un degeţel şi să-l pună în spirt acasă. Preferam asta decât un proces al băieţilor din jurul lui. El a trăit cazul dictatorului judecat de servitori.
Hai să facem politică. Cine va câştiga alegerile?
După cum arată acum sondajele, care nu arată realitatea...
De ce nu arată realitatea?
Păi, nu o arată! Eu merg prin cârciumi săteşti, pe stradă opresc maşina, vorbesc cu unul, cu altul, şi nu am auzit încă pe nimeni să spună: „Domnule, eu votez cu Adrian Năstase, mi-e foarte drag”. Deci nu pot să cred că el e în vârful sondajelor, n-are cum.
Deci cine câştigă?
PSD.
Ce o să facă PNL şi PD?
PNL o să crească. Premierul va fi din PNL şi preşedintele din PSD, dacă se falsifică un pic alegerile. Guvernul va fi o combinaţie PSD-PNL, şi asta o să dea bine pentru PSD.
Cum vi se pare alianţa PNL-PD?
Dacă ar fi reală, ar fi destul de tare.
Şi de ce nu ar fi reală?
Acolo sunt două structuri diferite, două temperamente diferite. Mie îmi sunt simpatici amândoi, dar nu pot fi împreună, după părerea mea.
Iar „România Mare” ce va face?
E clar că PSD va pierde o bună parte din electorat şi, din ăştia, unii pică direct în braţele lui Vadim, iar restul la liberali. E interesant: figura lui Stolojan atrage tineretul PSD-ist, care e scârbit de partid. Pe mine mă mai întreabă tineretul, în comună: „Domnu’ Dinescu, ce părere aveţi de Stolojan? Eu sunt la PSD, dar parcă îmi place de el”. Stolojan le dă multora liniştea pe care le-o dădea Iliescu.
Noi n-avem nevoie de linişte, avem nevoie de muncă.
Avem nevoie de nelinişte. Eu am şi scris, după ce reprezentantul Comunităţii Europene de la noi a spus despre România că e percepută numai prin câinii comunitari şi poluare... Mă gândesc câţi bani s-au cheltuit de-a-n boulea cu propaganda asta tâmpită, în stilul nostru găinăresc, cu cărţi uriaşe... Băi, nu poţi să trimiţi activişti de partid ambasadori! Trebuia să zbârnâie tineretul.
Mă uit pe toate posturile astea de televiziune străine şi sunt reclame la Croaţia, la Cipru... La România nu se face reclamă, când noi i-am putea bate de departe.
La Putere nu sunt băieţii deştepţi, ci băieţii şmecheri. Cei deştepţi ori sunt pe post de servitori, ori şi-au făcut afaceri proprii şi stau pe margine.
Suntem arătaţi cu degetul doar pentru ţigani.
Iliescu avea căciula aia de Honoris Causa pe cap şi n-a auzit ce a spus Scheele (Jonathan Scheele, şeful Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti – n.m.), Năstase la fel. Dacă asta se întâmpla în Japonia şi spunea că e o ţară de câini, poluată şi de căcat, premierul îşi făcea harakiri în centrul Tokyo-ului. Produsul românesc, intelectualitatea, pleacă de îi sar papucii. Acum doi ani, la Paris, m-am întâlnit cu doctoranzii români şi am întrebat câţi dintre ei vin acasă după ce termină. Veneau trei din 100 şi ceva. Dă-mi voie să intru în panică. Eu, dacă eram preşedinte, spuneam: „Orice român care îşi dă doctoratul pe la Paris sau Viena sau în altă parte şi se întoarce în România are 5 milioane pe lună, de la stat, doar ca să stea degeaba”.
Dar nu vedeţi că şi societatea civilă e amorţită, nu mai reacţionează?
S-a băbit, s-a fleşcăit. Au făcut exerciţii de balet în Piaţa Universităţii, pe muzică anticomunistă, şi cu asta gata.
Preşedinte cine o să iasă dacă nu candidezi?
Dacă nu se va umbla la urne... – şi se va umbla, cred că se pregăteşte o mare fraudă. Mă bazez pe aceste sondaje false care pregătesc marea fraudă. Dacă Băsescu va fi faţă în faţă cu Năstase, e clar că îl rade Băsescu pe Năstase.
Vă plac femeile?
Nu se poate fără.
Care e cea mai mare nebunie pe care aţi făcut-o sau aţi face-o pentru o femeie?
În ciuda firii mele, sunt destul de potolit la acest capitol. Nu mă aprind repede, mi-am depăşit disperările şi gesturile fatale.
Dar ăsta e un semn rău.
Poate să fie şi un semn de maturitate.
Ultima dată când aţi fost îndrăgostit?
Eu sunt un veşnic îndrăgostit, în primul rând de nevastă-mea.
Vă lăudaţi cu fiica dumneavoastră, frumoasă, deşteaptă şi talentată. Cu cine credeţi că seamănă?
Mă obligi să spun că nu seamănă cu mine. Deşi are şi defectele mele.
Ce procent de boemă şi ce procent de matematică este în firea dumneavoastră?
Sunt un boem pragmatic.
Boier?
Nu, asta se învaţă greu. Mi-ar plăcea şi mie... mai la bătrâneţe o să mă boieresc.
Ce vă place să fiţi la televizor? Invitat sau realizator de emisiune?
Invitaţia mă scuteşte de oboseala politeţii exagerate.
Ce vă place mai mult, parizerul sau şunca?
Fac parte din generaţia obsedată de parizer.
Şi pieptul de raţă?
Îmi vine să cred că eu l-am inventat în lumea asta.
Afumat, nu?
Da.
Şi cu ce merge stins?
Cu vin alb.
Tango sau rap?
Tango.
Dacă ar fi să alegeţi între un recital Hagi şi un recital Mariana Nicolesco, unde v-aţi duce?
Aş vrea să-l văd tăcând inteligent pe Hagi.
Ce tabieturi aveţi când scrieţi? Staţi cu picioarele într-un lighean cu apă?
Nu. Scriu doar culcat în pat.
Din poeziile dumneavoastră, ce gen vă place? Vă plac cele de dragoste sau cele sociale?
Pendulez. Poezia mea e mereu cea a unui revoltat şi e un amestec interesant. Când am vrut să scriu o poezie de dragoste mi-a ieşit una socială, şi invers.
Anul ăsta aţi scris mai mult?
Doar o poezie.
Ne recitaţi ceva din ea?
„Veneam şi eu de sus, şi el de sus/ Când ne-am ciocnit, oho, ce tristă-i poanta/ Căci el era uşor uimit, Iisus,/ Iar eu – un biet tâmpit cu parapanta.”
Dacă aţi fi avut posibilitatea să păstraţi ceva din comunism, ce aţi fi păstrat?
Pe activiştii de partid, dar în spirt, la Antipa.
Aţi rămas vreodată blocat în lift?
Singur sau cu cineva?
Cu cine aţi fi vrut să rămâneţi în lift?
Cu Adrian Năstase, că el nu prea vrea să mă mai vadă în ultima vreme.
Credeţi în Dumnezeu?
Da, dar nu sunt un practicant. Sunt ortodox, dar nu simt nevoia să am intermediari în relaţia mea cu Dumnezeu.
Ţineţi post?
Nu cred că Dumnezeu se amestecă în meniul omului şi în burticica lui. E mai degrabă un exerciţiu de sănătate. Ai o seninătate când mănânci mai puţin.
Ce diferenţă este între starea de creaţie şi cea de îndrăgostire?
E mai obositoare starea de creaţie. La un moment dat, am fost la un festival internaţional în Finlanda şi o temă era să scriem o poezie de gelozie. Şi am spus că eu când sunt gelos nu scriu, ci bat! Bine, m-am dat mare. Când eşti îndrăgostit cu adevărat, nici nu scrii.
Dar în zodii credeţi?
Nu. Sunt unele ciudăţenii, numai când mă gândesc câţi tâmpiţi s-au născut la aceeaşi oră şi în aceeaşi zi cu mine... Dar cred în destin. Cred că e un hazard care ţine de proiectul iniţial. Eu cad în misticism când mă uit la Discovery, la emisiuni despre ocean. Când văd cum e alcătuită acea lume subacvatică, încep să cred în Dumnezeu.
Dar de ce nu credeţi în El când vă uitaţi la oameni, nu la peşti?
Cred că omul e o experienţă care nu i-a reuşit Divinităţii. Uite, asta cu marea i-a ieşit. La om, i-au cam scăpat de sub control ingredientele.
Care este felul de mâncare preferat?
Sunt un gurmand şi un mare bucătar, pe bune. Am învăţat să gătesc atâtea lucruri grozave că acord aceeaşi importanţă şi unei iahnii de fasole, şi unui pahar de şampanie umplut cu cozi de raci.
Aţi avut şi altfel pieptănat părul? Aţi avut creastă de cocoş?
Creastă nu, dar am avut, cred, cel mai lung păr de la Uniunea Scriitorilor. Miliţienii se uitau chiorâş, dar noroc că aveam legitimaţia de scriitor şi asta îmi apăra podoaba capilară.
Care credeţi că este cea mai savuroasă înjurătură?
Tot aia care te trimite la origini! Am impresia că românii sunt foarte mândri de ea. Eu am scris şi o poezie pe această temă: „Bate de trei ori cu degetul în pântecul maică-tii/ Şi intră fără să aştepţi vreun răspuns”.
Care este personajul dumneavoastră favorit dintr-un film?
Zorba.
Dar dintr-o carte?
Au fost multe personaje de care am fost îndrăgostit.
Atunci cartea care v-a marcat?
Poeziile lui Rilke şi proza lui Caragiale, de care m-am simţit influenţat mai mult decât de Eminescu.
Ce aţi face dacă aţi participa la un joc gen Big Brother?
Bine, chestia asta o facem, o jucăm cu toţii, fără să o ştim.
V-aţi gândit vreodată să emigraţi?
Da, dar nu pot trăi în altă ţară. Eram cuprins de scârbă la un moment dat şi a existat o tentativă.
Ce credeţi că veţi face peste 20 de ani?
Dacă nu o să fac panseluţe sau alte plante deasupra mea şi n-o să mă benoclez la Belu, deşi eu vreau să fiu cenuşă aruncată în mare, m-aş retrage la Cetate (satul unde Mircea Dinescu este proprietarul unui conac – n.m.).
Aţi lăsa asta în testament, că vreţi să fiţi cenuşă aruncată în mare?
Da, nu vreau să vină nimeni la înmormântare, n-am chef de discursuri. Am făcut asta cu o prietenă mai în vârstă. Ştii ce culoare are cenuşa omului? E ca un minereu, e roşiatică, verzuie, albăstruie. E frumoasă, pur şi simplu.
