În media și pe Facebook au apărut mii... milioane de mesaje despre tragedia din Clubul Colectiv. Am citit rânduri emoționante și rânduri aberante, articole documentate și inepții. E o durere fără marigini în suflete celor care și-au pierdut copiii, frații, colegii, prietenii... Sunt lacrimile unei Românii întregi, care a fost sensibilizată la gândul că o asemenea tragedie se poate întâmpla oricând, oriunde, oricui... Sunt lacrimi care au dezmorțit inimi împietrite și ne-au reamintit tuturor de solidaritate. Eroii acestor zile au fost tinerii care s-au întors în flăcări riscându-și și chiar pierzându-și viața pentru a-i ajuta pe cât mai mulți să se salveze.
Eroii acestor zile au fost „anonimi” – medici, pompieri, echipe de salvare... După ei vin oamenii (cunoscuți sau nu) care au ajutat, cu cât a putut fiecare, voluntarii și chiar jurnaliștii care nu au avut doar misiunea de a informa o țară întreagă, ci de a o îndemna să nu rămână indiferentă.
În astfel de momente cei îndreptățiți să vorbească sunt doar aceia care s-au implicat. Iar ei, cel mai adesea, rămân, cum spuneam, „anonimi” – medici, pompieri, echipe de salvare... După ei vin oamenii (cunoscuți sau nu) care au ajutat, cu cât a putut fiecare, voluntarii și chiar jurnaliștii care nu au avut doar misiunea de a informa o țară întreagă, ci de a o îndemna să nu rămână indiferentă.
Miluță Flueraș a supraviețuit. Este un tânăr care și-a purtat discret durerea, fără să acorde interviuri dătătoare de rating. Nu e pătimaș, nu e înverșunat, nu poartă pică vreunui om și nici nu urăște România. Este un om echilibrat, care acum, la jumătate de an de la tragedia din Colectiv, mi-a acceptat invitația și a vorbit cu luciditate despre 30.10.2015 și despre cele 42 de zile de spitalizare, 14 zile de terapie intensivă, 2 intervenții chirugicale și 25 la sută suprafață cu arsuri. Însă, din pricina grefelor, un astfel de caz, are de fapt, 50 la sută din corp suprafață afectată. Dar un suflet curat și o minte înțeleaptă!
• Eveline Păuna: Faci fotografie din 2006 și ai fost autodidact. Cum a început pasiunea pentru fotografie și de ce te-ai lansat atunci?
• Miluță Flueraș: Aveam 22 de ani și atunci mi-am permis prima cameră. Acesta a fost motivul pentru care m-am apucat atunci, dar fotografia m-a atras întotdeauna. În liceu mai făceam fotografii, dar pe film. Eram la nivel de amator, cu o cameră compactă.
• Care era atunci planul pentru carieră?
• Eram deja angajat. În locul meu de muncă am zece ani vechime. Așa că planul pentru carieră era deja făcut. Fotografia este extra-job.
• Care este job-ul?
• Sunt inginer la Centrul Național de Cartografie.
• Autodidact. Care a fost drumul de la aparatul compact până la profesionistul de astăzi? Ce te-a împins să vrei mai mult de la tine?
• Am fost foarte critic cu mine, în primul rând. Experiența acumulată a contat foarte mult. Fotografiind foarte mult, analizând ce fac alții, citind cărți despre fotografie și primind feedback, mi-am dorit să fiu mai bun. Sunt mereu critic cu mine - aproape că nu-mi plac nici fotografiile pe care le-am făcut ieri... Așa ajungi să progresezi.
• Îți amintești cum ți-ai cumpărat primul aparat?
• Da, normal! Nu am avut atât de multe încât să le pierd numărul, nu am schimbat zeci de aparate. Primul a fost un bridge, deci ceva aproape de DSLR. Era un Fuji S 9.500, pe care l-am luat cu un credit.
• Fiind cea dintâi, a fost și cea mai înțeleaptă investiție de până acum?
• Mi-am dorit acest aparat! Mi l-am dorit de când am pus mâna pe camerele altor fotografi. La începutul anilor 2000 era ceva să pui mâna pe o cameră digitală. Nu erau atât de răspândite, chiar și cele compacte. Erau destul de scumpe. După 2004, piața de digital a început să se dezvolte foarte mult.
• Familia, prietenii, te-au susținut în acest demers?
• Da.
• În 2008 ai început să faci fotografie de concert. Ce știa atunci România despre latura aceasta a fotografiei?
• Erau oameni care făceau fotografie de concert, de ceva timp. Bine, înainte de 2008 poate că nici nu erau atât de multe concerte. Da, erau concerte, dar nu la frecvența la care sunt astăzi.
• Era un lucru pe care îl făceai pro bono, pentru artiștii respectivi?
• Aproape că încă mai este pro bono. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu axat strict pe a face un job din asta. Normal că acum sunt și joburi plătite și sunt mai selectiv dar, dacă îmi place ceva cu adevărat, merg la concert și încerc să fotografiez cât mai bine.
• Cam câte joburi ai pe săptămână?
• Cel puțin două-trei pe săptămână. Bine, cam aceasta ar fi media.
• Ești fotograf oficial MetalHead.ro și BestMusic?
• Da, încă mai sunt. Am mai rărit colaborarea cu publicațiile, dar mai fac fotografii și pentru ei. Am avut o perioadă de activitate full, cu foarte multe evenimente în perioada 2010-2015, începutul anului. Apoi am mai luat o pauză, adică m-am axat mai mult pe fotografiile publicate direct pe site-urile mele. Nu am mai avut nevoie să colaborez cu publicații ca să am acces la evenimente.
• Ai început ca autodidact, însă știu că te-ai perfecționat cu un Master la Centrul de Excelență pentru Studiul Imaginii, la Universitatea București. În fotografie, cât de învață experiența și cât contează patalamaua?
• Contează foarte mult experiența. Masterul nu are treabă cu practica, este un curs pur teoretic. Dar m-a ajutat să evoluez, să pot vedea imaginile cu alți ochi, să pot face critică.
• Cel mai mult îți place fotografia de concert. Ce magie e acolo de te-a captivat atât de tare?
• În primul rând, îmi place muzica, altfel nu aș putea să obțin lucruri deosebite. Contează foarte mult relația pe care o ai cu trupa respectivă, cu muzica.
• Deci artiștii îți sunt și prieteni?
• Da, în mare parte. N-au cum să-mi fie toți prieteni. Se întâmplă, de exemplu, să-mi placă o trupă dintr-un festival, fără să le cunosc pe toate celelalte care cântă. Și mă bucur atunci când sunt surprins plăcut. La fel este posibil să nu mă surprindă plăcut. Iar emoția mea se vede în fotografii, până la urmă.
• Cum, când și de ce ai decis să fii în seara de 30 octombrie 2015 în clubul Colectiv?
• Am decis imediat ce am văzut evenimentul, pe Facebook. S-a întâmplat cu destul de mult timp înainte, cu cel puțin două săptămâni înaintea concertului. Mă întâlnisem cu Alex Pascu la Maxim Rock Fest și povestea de videoclip, de „Atonement”, îl lansaseră. Îmi povestea cum a fost la filmări și atunci deja știam de lansare, de concertul din Colectiv. Am aflat, practic, imediat ce au creat evenimentul. Mi l-am trecut în agendă din timp.
• La evenimentul acela au fost mai mulți oameni decât sunt, de obicei, la un astfel de eveniment?
• A fost mediu ca participare. N-au fost nici puțini, nici mulți oameni pentru un astfel de concert. Clubul nu a fost plin, astfel încât să nu te poți mișca, dar nici gol nu a fost.
• Deci, în Colectiv, au fost evenimente și cu oameni mult mai mulți...
• Da, au fost evenimente unde nu puteai să respiri, nu era aer, nu era loc să arunci un ac pe jos. Cel puțin la Watain, pe 7 aprilie 2014, a fost extrem de aglomerat. Și au mai fost concerte extrem de aglomerate, dar la care eu nu am participat, pentru că nu le-am putut include în program. Dar am fost de multe ori în Colectiv. Fusesem chiar înainte cu o săptămână de concertul Goodbye to Gravity la Forgotten Tomb, tot acolo.
„ÎN COLECTIV AU MAI FOST FLĂCĂRI”
• Cu cât timp înaintea concertului ai ajuns?
• Am ajuns pe la 20:40. Îmi place tot timpul să ajung devreme, printre primii, să intru în atmosferă și să nu fiu pe fugă. Drept dovadă, am bonul cu numărul 20 la garderobă.
• Când ai ajuns se monta decorul?
• Nu, totul era montat. Era pregătit evenimentul - durează ceva timp să montezi decorul. Odată ce se face accesul, e totul montat. Ei au început cu o zi înainte să aducă sculele și era totul aranjat. Poate se mai făceau mici retușuri.
• Arăta, practic, ca la orice alt concert. Nimic care să prevestească ce avea să se întâmple...
• Da, normal. Dacă ai fi judecat atunci, nu avea ce să prevestească. Dar am observat artificiile. Bine, știam că vor fi, pentru că au anunțat că vor fi efecte pirotehnice. Fuseseră efecte și la prima lansare, în Silver. Mi s-a părut ciudat că sunt montate sus, pe schelă, pentru că știam că, de obicei, sunt verticale, dar... M-am gândit că, oricum, sunt montate de niște profesioniști. Nu le montase trupa, știam sigur că lucrează cu oameni ok.
• În Colectiv au mai fost artificii?
• Personal nu am mai văzut artificii, flăcări deschise da. De aceea spun că erau și speculațiile acelea stupide cum că de ce nu a ars atunci. În primul rând, nu se comportă la fel o flacără și o scânteie de material metalic încins, care înseamnă artificii. Flăcările erau calculate și, practic, flacăra se disipa până să ajungă la burete. O scânteie când cade pe tine persistă și normal că s-a putut aprinde.
• Rolul unui fotograf de eveniment este de a acoperi cât mai bine zona, de a fi cât mai aproape de scenă - pentru a lua cadrele cele mai interesante și, de asemenea, trebuie să fie și în mijlocul mulțimii.
• Da, trebuie să umble peste tot.
„ERAM CHIAR LIPIT DE SCENĂ”
• Unde te-a găsit momentul în care s-a declanșat teroarea? Și ce oră era?
• Știu că ceasul era în jur de 22.30, eram în dreapta scenei, chiar lipit de scenă. Atunci când s-a declanșat jerba de artificii mi-a sărit o scânteie în cap și am simțit-o fierbinte. Țin minte că m-am uitat puțin... Cred că mă uitam în cameră exact în momentul declanșării și, simțind scânteia, m-am întors imediat și am încercat să fotografiez în stânga, unde s-a aprins. Am fotografiat. Bine, n-am văzut că ardea, că nu s-a aprins instant. N-a fost un bum - a durat o secundă, două. Apoi am văzut că a început să ardă flacăra în plan vertical. Atunci a sesizat și Andrei Găluț și a anunțat că nu face parte din program... și a strigat cineva pentru extinctor. Am mai stat câteva secunde, m-am uitat, am văzut că flacăra se extinde, mi-am luat geanta - care era lângă boxe - și am încercat să mă îndrept către ieșire.
• În momentul în care s-a anunțat că „nu face parte din program”, oamenii cum au reacționat?
• Încă nu era panica pronunțată. Doar când au văzut că ia amploare flacăra... Bine, unii care erau foarte aproape de ușă au plecat imediat. Restul... A mai durat câteva secunde bune până s-a instalat panica. Când am ajuns eu către ieșire panica era la maximum. Drept dovadă erau foarte mulți oameni căzuți și nu am mai putut ieși. Erau țipete, foarte mulți oameni care se împingeau... Era foarte greu să îți păstrezi echilibrul. Era șoc. Și de mine trăgeau oameni, am încercat să îi temperez, că oricum nu aveam unde să ieșim. Am încercat să-mi păstrez calmul și să nu calc pe cineva.
• Ce s-a întâmplat din momentul în care te-ai apropiat de ușă?
• Am rămas blocat. Eram o masă de oameni în picioare și unii pe jos, toți blocați. Ușile erau închise, oamenii căzuseră peste uși. Se auzeau țipete și se simțea deja valul de căldură. Apoi a fost blackout-ul, adică s-a oprit energia electrică, s-au stins luminile. Nu erau nici lumini de siguranță. Era beznă totală.
• Te-ai întors în spate cu privirea?
• Nu m-am întors deloc cu privirea în spate. S-a deschis ușa, a intrat oxigenul și a venit și flacăra. Atunci am încercat să nu respir și să îmi las capul în jos. Și asta a fost. Nu mi-am pus mâinile pe cap și flacăra m-a prins pe laterale.
• Ai ieșit din Colectiv pe picioarele tale?
• Da, dar m-a ajutat cineva. Încă era un morman de oameni în fața mea. Câteva secunde nu se întâmpla nimic. Am încercat să feresc oamenii și să mă întind către ușă. Eram foarte aproape de ușă, nu mai aveam mult, cred că vreun metru și jumătate. Am întins mâinile, m-am balansat și cineva m-a prins de mână și m-a ajutat, m-a tras. Nu știu cine era, că n-am recunoscut persoana în acel moment. Erau deja ceva oameni afară.
• Când ai ieșit, erau ambulanțe acolo?
• Nu erau încă, din ce îmi amintesc. Dar începuseră să vină, se auzeau sirenele. Nu am stat foarte mult. Mi-a sunat telefonul și am apucat să răspund.
• La telefon erau oameni îngrijorați? Aflaseră?
• Da, se știa deja tot. La telefon era Emil de la Metal Head. Vorbind cu el, m-am îndreptat către poartă să văd dacă vine vreo Salvare, ceva. Atunci ieșea Cezar de la Vița de Vie, cu mașina. M-a luat el și m-a dus la primul spital. Era și el rănit. Mai era în mașină cu prietena lui și mai era încă un tip, care era mult mai grav.
• Practic tu nu ai fost acolo când au avut loc deja celebrele „resuscitări pe caldarâm”.
• Nu, nu am văzut nimic din astea, nu ajunseseră echipajele când am plecat eu.
• Dintre cei care îți erau alături atunci când s-a întâmplat, ai putut ghida pe cineva spre ieșire?
• Nu, eram om lângă om. Nu se putea. Toți am pornit ca o masă compactă, iar la ieșire ne-am blocat. În momentul când m-am îndreptat către ieșire nu era lângă mine cineva foarte cunoscut ca să mă urmeze și toți erau ok, se mișcau.
• Ce ți s-a întâmplat ție, din punct de vedere medical?
• Douăzeci și patru la sută arsuri de gradul 2 - A2 B și 3. Împrăștiate pe corp. Am două pe piciorul stâng - și pantalonii erau întregi - pe pulpă și pe gambă, pe umăr, pe mâni, pe gât, pe scalp, pe abdomen.
• Vorbesc cu un pasionat de fotografie... Ce a pățit aparatul?
• Am lăsat aparatul pentru că geanta... în învălmășeala aceea lumea se agăța de geantă. Am lăsat-o să alunece. Aparatul a trebuit să-l las, îl aveam pe o curea. Mă ținea, nu puteam să ies și i-am dat drumul acolo, pe culoar. L-a recuperat un prieten, imediat, până să vină poliția. L-a recunoscut și l-a luat el. Geanta și ce mai aveam în ea, le-am recuperat de la procuratură.
• Aparatul acela mai poate face poze?
• Da. L-am vândut, pentru că am schimbat toate DSLR-urile. Am vândut tot ce era DSLR. Nu din cauza amintirilor, ci din alte cauze, am vrut să fac un upgrade. Aparatul este acum la un alt amic fotograf. A trebuit doar curățat, nu a avut șocuri, zgârieturi.
„URMELE DE PE CORP NU MI SE VOR ȘTERGE NICIODATĂ”.
• În cât timp se vor șterge urmele de pe corpul tău?
• Niciodată. Orice aș face... În anumite zone, arsurile au fost destul de profunde. Cicatricile n-au cum să se ducă.
• Părinții tăi, familia ta, când au aflat că ești bine? Știau că ești în Colectiv?
• Nu. Sunt doar eu cu tata, nu am o altă familie. Mai e prietena mea, care e în București. Tata a aflat a doua zi dimineață. Eu nu sunt din București, sunt din Onești - Bacău. Acolo am casa părintească, iar în București stau de 16 ani. Prietena mea l-a sunat pe tata, eu nu puteam să folosesc telefonul.
„AM STAT 42 DE ZILE ÎN SPITAL”
• Cât timp ai stat internat în spital?
• 42 de zile.
• Timp în care bănuiesc că aflai ce se întâmpla cu victimele care, rând pe rând, cedau.
• Da, am aflat. Iar când am avut acces la telefon... O perioadă nu am putut să-mi folosesc mâinile nici pentru telefon, iar când am reușit... am aflat tot. Până atunci nu știam exact. De exemplu, nu știam că Adi Rugină a fost acolo... Îl știam destul de bine, ne cunoșteam de ceva ani.
„CAM TOȚI OAMENII CU CARE AM VORBIT ÎN SEARA ACEEA AU MURIT”
• Câți prieteni ai pierdut în Colectiv?
• Nu vreau să mă gândesc la cifre, dar cam toți oamenii cu care am vorbit în seara aceea au murit. Oameni care erau acolo în momentul când am ajuns eu în club. Destul de mulți... Oricum... peste zece.
• Trăiești acum o nouă viață? După momentul Colectiv, ți s-a schimbat optica?
• Da, odată ce treci prin așa ceva, vrei-nu-vrei, se întâmplă ceva. Nu ai cum să crezi că nu s-a întâmplat nimic.
• Au fost momente în care situația ta s-a agravat cât să alarmeze medicii?
• Starea mea era destul de gravă, la început. Era gravă. Am avut și o intoxicație, am stat două săptămâni la Terapie Intensivă, dar fără intubare.
• Puteai să-ți pierzi viața în timpul în care ai stat în spital?
• Orice era posibil. Nu eram în stare critică, dar eram, totuși, în stare gravă.
„EXCLUD SCENARIUL CRIMEI”
• După această tragedie, cea mai mare de după Revoluția din 1989 - așa cum au stabilit instanțele, încep să apară eroi și vinovați. Eu am spus atunci că nu ar trebui să tăcem, însă o simplă postare pe o rețea de socializare nu înseamnă că am contat pentru Colectiv. Noi, cei mulți, n-am făcut aproape nimic.
• Așa este...
• De aceea aș vrea să aflu de la tine: crezi că focul a fost pus?
• Nu, nu cred că a fost pus. Oricâte teorii ale conspirației există... Am fost acolo. Au fost, sigur, niște factori agravanți, dar nu premeditați. Poate că au fost elemente care nu au fost luate în calcul, dar faptul că buretele era îmbibat cu chesti... asta e greu de crezut. Și ar însemna chiar că e crima cel mai bine plănuită.
• Deci tu excluzi scenariul acesta.
• Da, îl exclud.
• În opinia ta, cine sunt vinovații?
• Vinovați sunt mai mulți, începând cu pirotehniștii care au montat efectele acolo. Sigur că și patronii au o parte din vină, și ISU, și Primăria. Fiecare are o parte din vină.
• S-a mai spus că dacă victimele ar fi fost transportate la spitale din străinătate, ar fi avut mai multe șanse. Pe de altă parte, mulți medici au susținut că starea pacienților nu era stabilă și, deci, nu le-ar fi permis un drum cu avionul. Din ce ai mai aflat în mediul vostru, care este părerea ta?
• Păi da, din păcate nu era stabilă pentru că s-a așteptat foarte mult. Când autoritățile și-au pus problema transportului era deja prea târziu. Pacienții trebuiau transportați atunci, în seara aceea sau la o zi după. A treia zi deja e foarte periculos să transporți o persoană în stare gravă. Sunt niște momente anume, în cazul pacienților cu arsuri.
• S-a mai criticat faptul că măsurile de prim ajutor au fost date pe asfalt, pe borduri, la fața locului...
• Asta mi se pare exagerat. Dacă nu acorzi primul ajutor în acel moment... Nu poți să aștepți să ajungi într-un mediu anume, omului trebuie să îi acorzi primul ajutor atunci, în secunda aceea. Asta e stupid. Se întâmplă peste tot în lume ca primul ajutor să fie acordat acolo unde s-a întâmplat tragedia.
• Referitor la modul în care ai fost tratat în spital, ce ar fi de spus? La ce spital ai fost?
• La Chirurgie Plastică și Arsuri, la Spitalul de Arși.
• Cum au fost condițiile? S-au adus acuzații pentru faptul că s-au pierdut vieți în urma unor infecții luate din spital, aparținătorii au spus că victimele au decedat nu din pricina arsurilor, ci din pricina bacteriilor și a virusurilor.
• Din punct de vedere al igienei și al curățeniei, să știi că a fost foarte ok. Adică se acorda atenție deosebită. Din păcate, chestia cu infecțiile se știa. Bineînțeles că se știe și s-au tras semnale de alarmă de-a lungul timpului, doar că a trebuit să se întâmple ceva de genul acesta ca să reacționăm...
„NU ȘTIU PE CINEVA CARE SĂ NU FI AVUT INFECȚII”
• Dar atunci, cineva dintre aparținători, a sesizat acest lucru, a spus că nu e bine, că igiena nu e potrivită? Atunci, în momentele internărilor?
• Nu știu. Dar probabil că s-au tras niște semnale de alarmă, mai ales în cazul persoanelor în stare foarte gravă. Cel puțin unii încercau să faciliteze transferul în afară și, la început, procedura a fost blocată. Apoi pacientul a murit. Ideea e că, într-adevăr s-a cam ascuns așa chestia asta cu bacteriile. Adică nu a venit cineva, de la început, să spună că sunt bacterii și să avertizeze ca lumea să se aștepte la asta. Dar nici nu s-a mușamalizat. Adică toate documentele medicale - cel puțin în cazul meu, nu pot să vorbesc în cazul altora - au trecute infecțiile. Se luau probe...
• Tu ai făcut astfel de infecții?
• Da, toată lumea a avut. Nu știu pe cineva care să nu fi avut. Fiecare în funcție de... de noroc, până la urmă. Totuși, eu am avut pseudomona asta, nu am avut intern. La unele persoane s-a găsit pe vârful de la cateter. Ceea ce e grav.
„NOTA ZECE PENTRU PERSONAL”
• Ce simți când stai peste 40 de zile în spital?
• E un aspect anevoios la spitale... În primele zile a fost foarte ok pentru că au fost foarte mulți voluntari și, practic, era pacientul și voluntarul. Era cineva lângă tine tot timpul, zi și noapte. Oricum nu prea puteai să dormi noaptea. Trebuia să consumi foarte multe lichide - beam câte șase-șapte litri de apă pe zi. La început nu mâncam, aveam perfuzii. Dar ai nevoie de cineva să stea lângă tine. Și, după câteva zile, patru sau cinci, nu au mai fost voluntari și a rămas personalul obișnuit, care înseamnă o asistentă... o infirmieră sau două asistente, două infirmiere la nouă saloane. Practic, trebuia să strigi ca să vină cineva. Nu exista un mecanism, vreun buton pe care să apeși și să vină cineva. Și adeseori trebuia să aștepți destul de mult. Oamenii erau buni, nota zece pentru personal, dar erau doar doi-trei oameni la atâția răniți! Și eram toți în stare gravă.
• Cu tine în salon au mai fost victime de la Colectiv?
• Da. Am avut același coleg de salon, de la început până la final - Cătălin Mocanu. El a fost barman acolo. Cazurile noastre au fost similare. Poate chiar el a fost puțin mai bine, pentru că a ieșit din spital cu o săptămână mai devreme decât mine.
• El apucase să rămână mai mult la Colectiv după incendiu?
• Sigur a stat puțin mai mult decât mine pentru că îmi povestea ce s-a întâmplat după ce eu deja plecasem spre spital.
• Muzica pe care o asculți este îndrăgită de mulți și contestată de alte persoane care spun că ar avea versuri împotriva religiei. Despre club s-a spus că ar fi fost locul în care s-au făcut tot soiul de ritualuri satanice.
• E stupid.
• Care este poziția voastră, a oamenilor care ascultați acest gen de muzică, față de acest subiect?
• Fiecare om are propria poziție. Nu există o poziție comună, nu gândesc doi oameni la fel. Sigur, unii sunt ok cu religia, alții...
• Tu cum ești?
• Eu sunt tolerant cu orice. Nu sunt nici împotriva religiei, dar nici la extrema cealaltă.
• Ai fi simțit atunci nevoia ca Biserica să se implice mai mult? S-a acuzat faptul că reprezentanții Bisericii nu au fost acolo să consoleze familiile victimelor.
• Da, cunosc ce s-a spus. Și dacă au fost... Până la urmă asta ține și de imagine. Unii oameni știu că au fost marcați, dar au fost și binecunoscutele declarații nepotrivite, deplasate din partea Bisericii.
• Dacă ar fi venit acolo, concret, prezența lor ar fi ajutat la ceva?
• Eu cred că foarte mulți dintre cei de la Colectiv chiar ar fi fost deranjați. Și sunt deranjați de prezența Bisericii, într-un fel sau altul, prin prisma imaginii care circulă despre aceasta, despre bani și unele atitudini. Eu n-am nimic cu nimeni, dar pe mine, de exemplu, nu mă avantaja cu ceva sau nu mă ajuta cu ceva. A contat prezența și suportul prietenilor. Am fost vizitați și la spital de niște înalte fețe bisericești.
• Chiar și astăzi s-a făcut o slujbă de pomenire la Colectiv (n.r. interviul a avut loc pe 9 mai).
• Da, cred că lumea ar trebui să fie, totuși, puțin mai tolerantă.
„M-AM ÎNTORS LA COLECTIV”
• Ai putut să te întorci acolo?
• Da, eu m-am întors. Aș fi în stare să intru și înăuntru, dar nu se putea. Am fost de câteva ori, la comemorări. Am fost până aproape de ușă.
• Ce simți?
• Sincer, eu am trecut de acel moment, adică nu am atacuri de panică. Nu sunt genul. S-a întâmplat, trebuie să mergem mai departe.
• Consideri că, psihologic, ai depășit momentul?
• Bine... deep down... știi că niciodată nu depășești momentul. Dar nu pot să zic că nu pot să dorm noaptea... cum sunt alții care au trecut prin asta. La început a fost mai greu.
• Se putea ajunge la ieșire din oricare parte a clubului? Tu ai fost lângă scenă...
• A contat foarte mult în ce poziție am fost când s-a aprins flacăra. Dacă erai înăuntru, a mai căzut și burete, ai și respirat... Cei care s-au panicat respirau mai repede, deci totul era spre rău. A contat foarte mult prezența de spirit. De exemplu, un tip și-a ținut respirația aproape de tot și a fost ok. În schimb, un amic mi-a povestit că salvarea nu voia să-l ia, că „nu e suficient de grav”. L-au luat cu mare greutate, pentru că era împreună cu un prieten care părea mult mai grav și ulterior i-au spus că, dacă nu ajungea într-o oră la spital, murea din cauza intoxicației. Era intoxicat foarte grav, au trebuit să-l intubeze imediat. Arsuri pe corp nu avea foarte multe.
„EROII SUNT CEI CARE S-AU ÎNTORS SĂ SALVEZE PE CINEVA”
• Ce poveste te-a impresionat cel mai mult?
• E greu să numesc una. Toate m-au impresionat. Fiind în spital cu oamenii... Pe o parte dintre ei îi și cunoșteam...
• Veneau la voi, la spital, rude ale victimelor căutându-și copiii? Atunci, în momentele acelea...
• Eu eram în salon și nu am putut să văd. Dar au fost, sigur. Mai ales în seara aceea și dimineața. A fost groaznic pentru persoanele apropiate.
• Pentru tine, cine sunt eroii?
• Eroii sunt cei care s-au întors să salveze pe cineva. Adi Rugină și Claudiu Petre... Au mai fost și alții care s-au mai întors și au mai salvat oameni și care și ei au supraviețuit. Eu ajunsesem în hol și era totul blocat. Nu aveam ce să fac. Am încercat să strig la cei de lângă mine să își păstreze calmul, pentru că era clar că oricum nu aveam cum să ieșim. Orice efort nu ducea nicăieri. M-am întâlnit, la un moment dat, cu cineva și mi-a spus că am ajutat pe cineva. Dar eu nu îmi amintesc. Poate l-am îndrumat sau l-am împins înainte puțin, dar nu am făcut cine știe ce.
• Din punct de vedere mediatic, cine ar fi de acuzat că încearcă să aibă beneficii de pe urma acestei tragedii?
• Practic, e greu să spui că tratezi subiectul strict profesional odată ce faci audiență pe el - mă refer la marile televiziuni. Eu nu am fost în emisiuni, am refuzat participarea. Am participat doar la documentare și oamenii cu care am lucrat pentru acestea mi s-au părut sinceri în demersul lor.
• Politicienii care încearcă să-i dea jos pe cei de la primărie, pe cei din sistemul de sănătate, aducând ca argument cazul Colectiv, joacă corect?
• Practic nu, dar adevărul totuși e acolo. Cazul Colectiv a fost capacul, dar cine știe câte alte sute, mii de evenimente mici nu s-au întîmplat. Cumulate ar fi mult mai răsunătoare. Dacă ai cumula toate morțile din sistemul sanitar din ultimii 25 de ani și ai lua la bani mărunți tot ce s-a întâmplat, cred că ne-am speria de ce am afla.
„ȘI O UȘĂ AR FI AJUNS PENTRU EVACUAREA CLUBULUI”
• După momentul acela au început să se închidă o mulțime de cluburi. Atunci am auzit cu toții de ISU...
• ...S-au deschis la loc.
• S-a schimbat ceva? Într-un club asemănător Colectiv sunt acum mai multe șanse la viață?
• Da, cel puțin în locurile unde se cântă și unde merg de obicei, da. Bine, nu era niciunul chiar în situația clubului Colectiv - cu o singură ușă de acces. Dar s-au luat toate măsurile acum, peste tot. Și în Fabrica, și în Quantic.
• Pentru Colectiv două ieșiri ar fi fost de ajuns?
• ...
• Sigur, ar fi însemnat mai mult decât una, dar ar fi fost de ajuns?
• Păi nici aceea - una - nu era ok, pentru că nu era o ieșire standard de risc. Nu avea bară. Ușa se deschidea înăuntru, în loc să se deschidă în afară și nu avea bară de siguranță. Avea clanță. Și era ușă dublă, dar una era blocată. Asta a fost principala problemă. Dacă nu era ușa de tipul ăla... și o ușă ar fi ajuns. Dar ușa s-a blocat - căzând oamenii peste ea, și nu se mai deschidea.
• Te-ai temut că o să mori acolo?
• Da, poate o fracțiune de secundă... când ești în situația aia, da. Dar nu am disperat. Am simțit... totuși ceva îmi spunea că o să scap. E greu de descris.
• Ai vorbit cu membri ai familiilor care au pierdut atunci pe cineva apropiat?
• Da, am vorbit cu destul de mulți. Poate din cauza faptului că am făcut fotografiile. Am intrat în contact cu destul de mulți care și-au pierdut...
• Mulți dintre oamenii aceștia sunt foarte vehemenți în demersul lor de a face dreptate... Dar nici dreptatea nu-l aduce pe cel drag înapoi.
• Așa este, dar măcar poate preîntâmpina alte evenimente de genul acesta.
• În cazul acestor familii... De unde puterea de a te lupta pentru alții, când tu însuți ești atât de încercat?
• Pur și simplu, știindu-ne în aceeași situație, încearcă măcar pe noi să ne ajute. Din acest motiv s-a format și Asociația Colectiv GTG 3010.
• Faci parte din Asociație?
• Da.
• Ce vă propuneți cu Asociația?
• Principalul scop este sprijinirea victimelor din Colectiv în demersul de recuperare.
• Există o fotografie despre care tu spuneai că nu îți amintești să o fi făcut. A surprins flăcările...
• Da, nu am făcut-o în mod conștient. Dar mi-am dat seama ce s-a întâmplat: având camera în spate - n-am închis-o - pe măsură ce am mers am declanșat și s-a modificat și timpul de expunere: s-a atins rotița. Fotografia cu pricina era la o expunere de vreo nouă secunde.
• Ai avut nevoie și de resurse financiare pentru tine. După acest moment a fost o expoziție cu licitație?
• Da, a fost, la Sibiu. Fotografiile nu erau din Colectiv. Încă nu le recuperasem. Erau la un prieten. Abia după ce am ieșit din spital, la ceva timp, am luat camera. Pe 23 decembrie am editat imaginile. Au mai fost și concertele caritabile pentru mine, la Cluj.
• Cred că mai important decât suma în sine a fost faptul că oamenii aceia au fost împreună, pentru tine!
• Da, asta a contat enorm! Și nu numai ei... Sute de oameni m-au sprijinit atunci, în primele zile. Nu erau doar oameni din România, erau și din alte țări. Oameni care nu mă cunoșteau. Am rămas uimit.
• În procesul tău de recuperare, este o procedură medicală de care ai nevoie și pentru care trebuie să mai strângi fonduri?
• Momentan sunt în așteptare, pentru că nu se poate interveni. Mai am... poate implantul de păr și încă niște operații estetice. Dar încă este prematur. Încă nu știu ce costuri sunt.
• Le-ai face în România?
• Nici asta nu știu încă. Mai durează puțin. Doctorul meu este un doctor foarte bun. Și se vede asta pe mine. Față de alte cazuri, cele două operații ale mele arată destul de bine.
• Porți niște mânuși speciale...
• Da. Sunt mânuși compresive. Pentru că după ce s-a refăcut pielea nouă, unde e transplant tinde să crească excesiv și se formează zone mult mai proeminente. Așa că trebuie compresate, să nu se dezvolte cicatricile. Trebuie să le port cam un an, 23 de ore pe zi. Dar eu trebuie să folosesc și creme, pentru că mi se usucă foarte tare anumite zone de pe brațe.
• Cum e viața ta acum? Ești ca înainte?
• Poate e mai aglomerată, dar am început serviciul. Pe 28 aprilie am decis să mă întorc la serviciu. Puteam să-mi mai iau concediu medical, dar am vrut să mă întorc. Am avut 180 de zile de concediu medical.
• Din punct de vedere al decontării costurilor medicale... în cazul tău s-au rezolvat?
• La mine nu a fost nicio problemă. M-au ajutat și Fundația Estuar, și Crucea Roșie.
• Tu ai de reproșat ceva cuiva în procesul tău de vindecare?
• E greu să reproșez eu ceva direct, pentru că am avut un medic foarte bun - Dr. Gavril Hodărnescu, de la Spitalul de Chirurgie Plastică și Arsuri și l-am avut și pe Dr. Adrian Stănculea, pe Terapie Intensivă. Au fost foarte transparenți cu mine, nu mi-au ascuns lucruri importante. Prima operație nu a fost sută la sută reușită - pe mână nu mi s-a prins grefa - din cauza infecției, probabil, dar mi-au explicat. Nu pot să le reproșez lor ceva. Din păcate, problema este mult mai profundă. Ei au făcut tot posibilul să fie bine.
• Ce îți dorești acum de la perioada care urmează?
• Îmi doresc să nu mă afecteze soarele foarte tare, pentru că nu am voie să stau la soare. Încerc să găsesc tot felul de soluții pe care să le aplic în zilele cu soare. În cazul meu, expunerea la soare este foarte riscantă.
• România se solidarizează foarte mult în zilele unui eveniment. Și tot România uită, destul de repede. Ți se pare că am început să uităm?
• Unii cu siguranță că da. Doar cei implicați direct și conex nu au uitat. Dar cred că o parte dintre oameni au lăsat puțin de-o parte evenimentul acesta. Nu poți să te gândești obsesiv la ceva. Nu cred că oamenii au uitat de tot, doar s-a diminuat impactul.
• Unde ții biletul din Colectiv pe care scrie 20 - numărul tău de acces în club?
• Pe birou.
• Ce înseamnă biletul acela pentru tine?
• Este locul meu din seara aceea. Da, are o semnificație. Am știut tot timpul că îl am. Îl țineam în portofel. Știam ce număr am avut și chiar mă gândisem că am biletul. Că nu mi-am recuperat încă hainele de la garderobă. N-am vrut. Aveam o geacă de piele - m-am gândit că oricum s-a impregnat cu fum și nu se mai poate curăța. Și nu era nici nou-nouță. Am zis că renunț la ea. În schimb, geanta foto de atunci o folosesc. E singurul obiect care a rămas...
• După acest eveniment care, cum spui, a adâncit o situație a României, te-ai gândit să pleci din țară?
• Nu, nu m-am gândit niciodată să plec din România. Doar în vizită. Eu sunt român. Cu toate că simt diverse probleme, sunt bine în țara mea.
*Notă: Fotografiile aparțin autorului MILUȚĂ FLUERAȘ. Orice preluare a acestora se va face cu acordul său și cu citarea fotografului. (Mulțumim colegilor din presă pentru înțelegere!)
{gallery}Colectiv_Miluta_Flueras{/gallery}
