Marius Tucă: Poate fi aceasta o ştire, pe prima pagină a ziarelor, că Adrian Păunescu suferă din dragoste?
Adrian Păunescu: Da, şi deşi să suferi nu e un lucru plăcut, motivul suferinţei e unul de mândrie personală: faptul de a putea iubi şi de a putea mărturisi.
Prima dată când am auzit cum se numeşte cartea, Liber să sufăr, am fost puţin superficial şi m-am gândit că e un titlu normal.
Toate simulările s-au petrecut înainte de realitate. Toate parodiile au avut loc înainte de tragedia reală.
Mi-am dat seama apoi că mult timp noi nu am avut libertatea de a suferi. Şi că a fi liber să suferi chiar înseamnă ceva, e un lucru important. Cum v-aţi câştigat libertatea de a suferi?
N-am avut-o întotdeauna şi cred că nu am libertatea de a interveni într-un mod medical, curativ asupra acestei libertăţi. În asta şi constă complexitatea situaţiei. Eu nu sunt un om singur. Sunt un om cu o biografie bogată, cu o stare civilă cunoscută, cu copii, cu nepoţi, cu strănepot. Tocmai în acest complex de factori stă tragedia.
Cum se împacă starea civilă cu starea de îndrăgostire?
Nu se împacă. Trebuie să-ţi asumi iubirea, să înţelegi cât de important este să nu-i distrugi pe alţii iubind tu.
Cred că asta e cel mai important. Să nu-i faci să sufere pe cei din jur.
Bine, dar cartela pentru suferinţă ne este dată încă de la maternitate, în primul scutec. E cusută acolo, cum ne coseau mamele sau bunicile noastre primii bani cu care să mergem în oraş. Aceasta e condiţia umană. Din păcate, încă din textul cărţii exemplare pentru destinul acestui fel de umanitate, Noul Testament, este evident: suferinţa nu poate fi eliminată, ci doar trăită cu demnitate, cu sinceritate şi cu o intensitate care să o transforme în altceva, în experienţă umană transmisibilă, în artă...
De ce aţi simţit nevoia să spuneţi lumii?
N-am putut, am crezut că mor. A fost soluţia. Îmi închipui ce groaznic trebuie să fie pentru surdo-muţi să sufere. Îmi închipui ce groaznic trebuie să fie pentru oamenii care nu au acest noroc, să ştie să scrie. Cât de ridicolă poate deveni o iubire prost transcrisă, prost transmisă. Forţa mea regeneratoare a venit şi din faptul că m-am mărturisit în fiecare clipă, pentru că am scris, pur şi simplu, încontinuu. De dormit, dormeam o oră jumătate, două pe zi, mai ales de la 8.30-9.00 dimineaţa până la 10.30-11.00 ziua. În rest, am gândit, pentru că asta e lucrarea, gândul.
Până la urmă, poezia şi faptul de a ieşi în luminile rampei au împăcat suferinţa.
Da. Poezia şi atitudinea celor din jur.
Eu vreau să discutăm o chestiune care mi se pare foarte delicată. Dacă aş fi aflat pe orice altă cale că Adrian Păunescu suferă din dragoste, n-aş fi publicat niciodată o astfel de ştire. Şi mă întorc la cazul Dumitru Tinu. După moartea sa, Dumitru Tinu a văzut, de acolo, din ceruri, cum viaţa sa privată, sentimentală a fost scoasă pe tarabă şi vândută în fel şi chip.
Păi, nici n-aţi publicat-o, nu e prima oară când luaţi cunoştinţă de o stare sufletească de-a mea. Inclusiv de asta, că iubesc. Situaţia de acum a fost atât de gravă că nu mi-a mai plăcut să trăiesc. O vedeam pe Ana Maria, fata mea pe care o iubesc atât de mult, că venea la mine... gândiţi-vă că Ana Maria este redactorul cărţii. Nu i-a convenit ce era înăuntru.
Hai să ne întoarcem puţin la viaţa privată.
Nu în aspectele ei concrete şi reportericeşti am vorbit eu despre suferinţa mea, ci prin poezie. E ca şi cum ai aduna comină pentru a putea justifica apariţia alcoolului. E un alcool de gradul întâi. În timp, voi mai putea, poate, descoperi şi bucuria mai perversă a alcoolului de gradul doi. Când realitatea abia dacă se mai simte, se adună doar tăria. Sublimarea tuturor iubirilor, care nu mai miroase a fructul din care vine alcoolul. Eu acum nu iubesc felul ăsta de poezie, ci acela concret, în care mă răzbun, mă recompun, dar pedepsesc şi iert.
Dacă nu v-aş cunoaşte mai bine, aş zice că sunteţi capitalist până în măduva poeziei. Adică, din suferinţa de dragoste aţi lansat o carte...
Care e la a doua ediţie, s-a epuizat tirajul de 5 000 de exemplare al cărţii Liber să sufăr şi cele 5 000 de exemplare ale cărţii Până la capăt. Astăzi, tipografia a primit comanda pentru alte câte 5 000 de exemplare. Sunt, din acest punct de vedere, un capitalist. Şi e ruşinos să spun că din suferinţa asumată şi transformată în poezie am reuşit un record de piaţă.
Îmi aduc aminte de Mircea Dinescu, pentru că sunteţi două spirite care se întâlnesc numai la poezie, cum mergea din oraş în oraş şi îşi vindea cartea, pur şi simplu.
Da, dar eu nu merg din oraş în oraş. El a făcut un lucru curajos, ca şi alte lucruri pe care le-a făcut. Este un poet remarcabil. Nu mă deranjează că mă înjură cu toate ocaziile, asta e treaba lui şi îl califică pe el. Apreciez şi teribilismul cu care îşi scotea la vânzare cărţile.
Într-un sondaj difuzat în noaptea de Anul Nou la TVR sunteţi printre primii ziarişti din România, după Cristian Tudor Popescu şi Ion Cristoiu.
Da, pe locul 2-3, cu Cristoiu.
Aş vrea să vorbim puţin despre meseria de gazetar. Eu trăiesc, în ultima perioadă, apropo de cazul Dumitru Tinu, o mare dezamăgire pentru ceea ce s-a întâmplat. Pentru că viaţa lui a ajuns pe tarabă şi mi se pare o mare porcărie.
Am citit mai multe păreri despre ceea ce spuneţi dumneavoastră acum. Cel mai aproape de adevăr cred că a fost Emil Hurezeanu, care spunea că, dacă postumitatea lui Dumitru Tinu – apariţia unei familii paralele – are o semnificaţie pentru felul cum se vor împărţi acţiunile la Adevărul şi pentru felul cum va merge ziarul Adevărul, atunci discuţia trebuie să aibă loc.
Una e să aibă loc, alta e să fie cearşafuri întregi legate de viaţa sentimentală.
Păi, ce să facem...?
Sigur, este un ziar important în România...
Da, e cel mai important şi mai aproape de echilibru, dar este o compensaţie în toate. Ce nu facem în timpul vieţii se întâmplă după moarte. Iese la iveală.
Eu mă leg strict de ce se întâmplă în presă. Cristian Tudor Popescu spunea că aceia care au scris în modul în care au scris despre Dumitru Tinu sunt hiene de presă. Sunt de acord cu el. Tot ceea ce s-a publicat nu s-a publicat pentru a face legătura cu ce se va întâmpla cu acţiunile Adevărului şi viitorii moştenitori, ci pentru a creşte tirajul şi audienţele.
Trăim o perioadă nesfârşită de experimente pe seama demnităţii româneşti. Uneori chiar şi în Adevărul s-a mers prea departe cu intransigenţa. De asta spuneam că este o răzbunare. Am o părere excepţională despre Cristian Tudor Popescu, un mare gazetar şi scriitor, un tip profund necesar societăţii româneşti. Dar era fatal să se întâmple ce s-a întâmplat în cazul lui Dumitru Tinu. Pentru că el a închis toate căile de acces către propria biografie, cât a fost în viaţă.
Dar cred că aşa trebuie să facă fiecare.
Dar nu se poate trăi aşa!
Dumneavoastră nu v-aţi închis, atunci când a fost vorba despre viaţa sentimentală?
Staţi puţin, asta e viaţa mea. Sigur că fiecare încearcă să se închidă, dar parcă prea mult...
L-aţi cunoscut pe Dumitru Tinu?
Sigur că da.
Era un om extraordinar. Era de o politeţe... mie îmi spunea „maestre” şi mă ruşinam când îmi spunea aşa. De câte ori făceam o emisiune mai bună, îmi dădea telefon şi mă felicita. Echilibra lucrurile în Clubul Român de Presă, unde sunt foarte multe personalităţi, iar el lăsa de fiecare dată de la el. Era un om distins, cald, nu mi-a trecut niciodată prin cap ce este acasă la acest om, cine este soţia lui, şi nu mă interesează nici acum.
Ba contează. Eu cred că, nerezolvate în timpul vieţii, nişte probleme – ale oricui – se rezolvă după moarte.
Bine, dar nu se rezolvă în presă.
Păi, unde dracu’ dacă eşti om de presă? Dacă eşti om public?
De ce? Dacă eşti măcelar, se rezolvă în măcelărie?
Nu, dar se rezolvă în mediul dat, în care trăieşti. Din moment ce tu pretinzi altora sinceritate...
Nu, sinceritatea n-are de-a face cu viaţa intimă.
Dacă un băiat de 17 ani vrea să fie recunoscut ca fiu al tatălui său, de ce trebuie să fim noi indignaţi de asta?
N-am nimic împotrivă şi e foarte bine să fie recunoscut. Dar de aici şi până la a publica săptămâni întregi...
Bine, dar sunteţi convins că, dacă problema fiului se rezolva în timpul vieţii domnului Tinu, lucrurile nu ajungeau aici? De-asta spun că trebuie făcute în timpul vieţii.
Mai avem de publicat poza colivei lui Dumitru Tinu. În rest le-am făcut pe toate.
Salut talentul dumneavoastră de literat, e memorabil ce spuneţi, dar nu doar din simpla dorinţă a unor rechini de presă au apărut toate lucrurile acestea, ci şi pentru că problema era nerezolvată.
Eu merg mai departe. Este preţul pe care îl plătim noi toţi pentru libertatea presei. Libertatea presei în România cred că a ajuns să fie prea mare, poate spun o prostie. E şi preţul popularităţii pe care îl plăteşte fiecare dintre noi, cei care mai avem, cât de cât, popularitate.
Definiţia libertăţii cea mai exactă este, după părerea mea, în Declaraţia Drepturilor Omului: ea ţine până acolo unde începe libertatea celorlalţi.
Şi intimitatea nu ţine de libertatea fiecăruia dintre noi?
Da, dar dacă în atâtea ocazii presa se ocupă de intimitatea altora, cum i-ai putea interzice propriului tău coleg...
Sunt împotriva presei care se ocupă de intimitatea altora. Există acum reviste de scandal ce au angajaţi care vin şi te fotografiază când îţi trăieşti viaţa ta privată: în restaurant, în pat.
Asta poate fi plătită cavalereşte, pe loc.
Sunt tare curios cum vor judeca oamenii justiţiei astfel de cazuri. Eu, dacă aş avea vreodată un proces ca ăsta şi l-aş pierde, aş trimite fotoreporterii să-i fotografieze pe judecători zi şi noapte.
Societatea românească se află pe drumul hăituirii unuia de către altul, nici măcar al exploatării unuia de către altul. Fiecare hăituieşte pe fiecare, atât cât poate. Eu nu fac parte din această categorie.
La dumneavoastră e mai rău: dumneavoastră vă hăituiţi sufletul.
Aşa e. Dar la mine e şi condiţia participării la efortul pentru o artă mare. Poate că nu iese decât puţin din ce vreau. Nu e sigur că dacă suferi faci artă mare, dar e sigur că nu se poate face artă mare fără suferinţă. Îmi reamintea azi cineva versurile geniale ale lui Blaga: „De unde-şi are Raiul lumina?/Îl luminează Iadul cu flăcările lui”.
Apropo de suferinţă şi de creaţie. Sunteţi un om politic, dar v-am văzut tot mai rar la manifestări publice politice.
Ce manifestări publice politice sunt acum? Este vacanţă.
Adică sunteţi om politic numai atunci când nu este vacanţă parlamentară?
Speculaţi ca un paparazzo. Nu m-aţi văzut, dar asta nu înseamnă că nu am lucrat. Dar nici nu mi-a venit să ies la evenimente, să ies în public.
Şi acum?
Acum abia aştept să-mi ocup gândul cu altceva şi să scap de obsesia cărţii. Nici azi n-am dormit. Asta e. Merg până la capăt.
Şi ce o să faceţi când o să vă vindecaţi?
Va fi o nenorocire, pentru că atunci va tinde să se rezolve şi situaţia din realitate. Parcă o văd pe eroina lirică venind de acolo de unde s-a născut ea, din Africa, sau România, sau Portugalia, venind să stăm de vorbă, să vedem...
Şi ce-o să faceţi? O să o luaţi de la capăt?
Nu. Am avansat foarte tare cu volumul următor, care este extraordinar. Apare o situaţie mai complexă acolo. Apar şi supărarea, revolta...
Ura?
Nu. E o nesfârşită dragoste. Apare şi luciditatea ticăloasă. Adică: tu mi-ai pretins mie criterii înalte. Să fii femeia mea legitimă, să facem copii. Spune-mi însă de ce nu ai cerut lucrurile acestea până la întâlnirea cu mine? Şi, dacă mă judeci pe mine în raport cu Dumnezeu şi eu sunt, fireşte, un vierme, comparat cu eroii biblici, cum judeci lumea din jur? De ce aplici criteriul acesta doar împotriva mea? Suntem noi primul cuplu care se încarcă de păcat? Te-am luat eu de la mănăstire, te-am răpit dintr-o chilie şi te-am dus în murdara viaţă de afară? Nu e aşa. Şi atunci apar revolta, senzaţia de şi mai acută umilinţă.
Şi dacă v-aţi fi căsătorit cu ea şi aţi fi avut copii împreună?
Poate că lucrurile se terminau la nivel literar. Poate că nici nu este literatura lucrul cel mai important, poate că procreaţia este mai importantă. În cazul de faţă, am pus literatura mai presus din laşitate. Laşitatea în a-mi asuma o altă viaţă, de a lăsa lucrurile în confuzie. N-am putut nici să mă despart, nici să mă unesc.
Cum se numeşte laşitatea asta?
Omenie. O să citiţi toate astea în romanul Vinovat de iubire, pe care l-am început în 1990 şi pe care astă-noapte, timp de 5 ore şi jumătate, l-am continuat, şi cu care cred că voi ieşi în primăvară.
Muza dumneavoastră nu cred că ar numi această laşitate „omenie”.
Dar cum?
Ar numi-o laşitate şi atât.
Niciodată nu a fost un dialog tranşant. Să spunem că, dacă nu rezolvăm lucrurile acestea, ne luăm Câmpina. Sau câmpii, sau Curtea de Argeş, sau Sighetul. Nu. Eu am spus în carte ceva extrem de important. Una dintre cele mai mari nenorociri ale umanităţii este lipsa de comunicare. Othello şi Desdemona n-ar fi murit dacă ar fi comunicat. Apariţia lui Iago nu se poate petrece decât pe fondul lipsei de comunicare directă dintre cei doi. Noi n-am comunicat până la capăt. Mai sunt şi anumite apăsări exagerat mistice, anumite remuşcări, şi de o parte, şi de alta. La mine, pentru cei de acasă, pentru imensa lor solidaritate şi dragostea care ne-a unit şi tot ce am construit împreună. Dincolo, pentru faptul că trece vremea, că parcă apasă un păcat. Lucrurile nu erau aşa. Noi n-am complotat împotriva nimănui. Singura conspiraţie a fost a ei, de a lăsa totul, de a vinde ce era al ei şi a pleca. N-am nimic de reproşat nimănui şi sunt recunoscător norocului pe care l-am avut, de a iubi poate o ficţiune, poate o femeie reală, cu o construcţie interioară atât de complexă, cu o capacitate de a se educa şi de a se instrui fenomenală, cu ambiţia de a-i fi egală celui de la care a învăţat.
V-aţi gândit că şi-a câştigat, acum, libertatea?
Şi ce face cu ea? Te întreb: tu, dacă ai fi femeie, ţi-ar fi uşor să...
Mie mi-e foarte greu şi să fiu bărbat!
Bine, dar ţi-ar fi uşor să treci de la Adrian Păunescu la variantele pe care le poţi găsi pe piaţă?
Uneori, o iubire mai pământeană poate fi mai...
Dar de unde ştii dumneata că iubirea noastră n-a fost şi pământeană?
N-am zis că n-a fost. Dar spun că o iubire cu mai puţin spirit poate fi mai sănătoasă decât una extraordinară, o iubire nebună.
Da, desigur, cunosc crescătorii de porci unde simplul contact între ea şi el reprezintă, în materie de înflorire a zootehniei din zonă, un mare şi sănătos câştig. Din câte o cunosc pe eroina lirică, din câte am construit-o şi o veţi vedea şi dumneavoastră în cărţi, în proza Vinovat de iubire, nu e chiar atât de simplu...
Dar de ce credeţi că, până la urmă, libertatea despărţirii devine o povară pentru îndrăgostiţi?
Pentru că e nemotivată şi neexplicată. Pentru că dacă mie mi-ar spune cineva de ce, aş putea înţelege. Nu e cazul să număr femeile de care m-am despărţit în viaţă, dar de nici una nu m-am despărţit în modul ăsta, să nu mă pot explica.
Când aţi fost ultima dată neîndrăgostit?
Niciodată. Toată viaţa mea a fost o luptă la templul femeii, o luptă pentru a mă primi. Am considerat dragostea ca singurul motor adevărat al lumii. Am făcut fapte eroice, extraordinare, n-am făcut ceea ce frica sau comoditatea mi-ar fi cerut câteodată să fac. N-am făcut pentru că aveam de justificat existenţa mea în faţa unei femei.
Când aţi fost ultima dată atât de laş? Sau când aţi dat ultima oară dovadă de atâta omenie?
Laşitatea la care vă referiţi, de a nu răspunde foarte finei şi temătoarei ei sugestii de a fi împreună, s-a petrecut spre sfârşitul lui noiembrie 2002. Aş vrea ca acea perioadă din viaţa mea să nu mai existe. Pentru că nu mi-a plăcut şi nu îmi place cum am tratat lucrurile, le-am tratat superficial şi băieţeşte. Şi chestia asta cu alegerile anticipate a avut un efect catastrofal. Ideea că trebuie să fiu un om social exemplar, că vin alegerile anticipate. Era panica ei şi din păcate eu m-am contaminat şi am reacţionat superficial. Îmi cer iertare peste timp, deşi nu doresc să mai repar nimic.
Ce părere aveţi despre împărţirea asta a României în regiuni, cu guvernatori...?
Am de studiat încă problema.
Taxa de spitalizare?
Sunt împotrivă. România nu se află într-un moment în care să depindă de directorii de spitale cui să i se ia şi cui să nu i se ia banii.
Alegerile anticipate?
Alegeri anticipate ulterioare. Adică alegeri anticipate în 2005 înaintea celor din 2008, nu?
Dacă v-aş fi întrebat în noiembrie în privinţa alegerilor anticipate?
Nu am nici în această privinţă fermitatea necesară. Date fiind argumentele care s-au adus de o parte şi de alta, voi susţine poziţia partidului meu. Cum hotărăşte partidul.
Sunteţi omul lui Ion Iliescu?
Nu sunt omul lui Iliescu.
Cine v-a adus în partid?
Au fost doi.
Care?
Iliescu şi Năstase.
Cine a fost primul?
Iliescu. Dar am o preţuire excepţională pentru unele dintre acţiunile Guvernului român, în special în politica externă. Cel mai mult apreciez rigoarea cu care se acţionează pentru fiecare ţintă.
Cum aţi reuşit să-l aduceţi pe Adrian Năstase la librărie, la lansarea cărţii? Unde nu doar că a venit, dar a şi vorbit.
Premierul Adrian Năstase este un intelectual adevărat, un fost tânăr poet care şi-a făcut ucenicia literară la revista studenţească Amfiteatru. Sigur că nu îi dădeam atenţia cuvenită atunci. Era un băiat lung şi cu ceafa încordată, plin de bun-simţ şi de timiditate, inteligent. Avea relaţii de colaborare la revistă mai degrabă cu Adrian Dohotaru. Adrian Năstase este un extraordinar cititor de poezie. Citise cartea până la capăt, mi-a trimis şi câteva rânduri. M-a sunat şi mi-a spus că a parcurs cartea cu emoţie, l-a adus la o stare de înlăcrimare şi de purificare de care avea nevoie.
Prim-miniştrii au voie să se îndrăgostească?
Cred că este o situaţie mai specială, o libertate mult mai puţin generoasă pentru ei.
Dar preşedinţii?
Cu atât mai rău. Cu cât mai sus, cu atât mai puţină suprafaţă de libertate sub picioare.
Cum îi vedeţi acum pe Radu Vasile, Victor Ciorbea?
Pe Radu Vasile continuu să-l consider un om talentat. În primul rând, este un poet remarcabil. Spun asta cu sinceritate şi n-am nici un interes, nu ştiu dacă mai are vreo funcţie în afară de cea de senator. E un om de bine. Victor Ciorbea... l-am atacat mult. Mie nu mi-a plăcut ca prim-ministru.
Emil Constantinescu?
El mai are ceva... are ceva adevărat în ce face acum, are o viaţă interioară. L-am văzut la nu ştiu ce emisiune şi devenise interesant. Există, oricum, în alte partide, oameni foarte interesanţi. De exemplu, György Frunda, cu care am dese polemici, cu care am avut şi o confruntare dură anul trecut, legată de motivele pentru care au reuşit ei să pună la Sighişoara inscripţii bilingve. Sighişoara n-are nici 20% maghiari, eu sunt şi împotriva acestei cifre, însă legea este lege şi o respect. Dar e un om deştept. Markó Béla, iar, e un poet adevărat.
Când auziţi de baronii PSD, ce ziceţi?
Este una dintre numeroasele legende de presă. Sunt probabil şi baroni adevăraţi, dar presa are nevoie de nişte refrene.
Şi de ce nu daţi dumneavoastră nişte refrene presei, că vă pricepeţi la refrene?
Pentru că e foarte simplu să oferi refrene atunci când eşti în opoziţie.
Pe cine vedeţi preşedintele României în 2004?
Nu ştiu, nu mă pot pronunţa.
Mai candidaţi?
Nu. Eu cred că e obligatoriu pentru cel care ar trebui să fie preşedintele României să candideze. Şi să câştige.
Mai faceţi televiziune?
O să am probabil emisiune în continuare la ProTV.
L-am auzit pe Dan Diaconescu într-o seară spunând că vrea să vă ofere o emisiune în fiecare seară.
Problema mea cu Dan Diaconescu este că eu cred că OTV nu trebuia interzis, cred că e o eroare. Continuu să fiu un militant pentru redeschiderea postului şi nu negociez susţinerea mea pentru această cauză în schimbul vreunui avantaj la televiziunea respectivă.
În 1983 se bloca Bulevardul Magheru la lansarea cărţii dumneavoastră. Pe un firicel rămas acolo, trecea Nicolae Ceauşescu şi se întreba ce e cu mulţimea aia. Acum, după 20 de ani, prim-ministrul vine la lansarea cărţii dumneavoastră. Cum vedeţi această perioadă prin prisma celor spuse?
Este o bucurie că, de la acele momente de triumf ale poetului Adrian Păunescu, el şi-a supravieţuit şi a supravieţuit şi atacurilor mortale asupra lui, celor două regimuri politice, iar poezia lui îi mai interesează pe oameni. Motivele pentru care s-a întâmplat să scriu cartea nu mai contează. Nu ne mai interesează dimensiunea plopilor fără soţ pe lângă care trecea Eminescu sau cine tundea crengile rebele. Sau pe cine iubea Blaga. Rămâne poezia.
Sunteţi străbunic. Mai vreţi să aveţi copii?
Da.
Câţi?
Câţi va putea să suporte bordul familiei, să mai producă sănătoşi măduva mea.
