Mic, îndesat, miop, cu ochelari prin care şi-a văzut însă întotdeauna lungul nasului, jovial, boem, cu o figură comică şi un zâmbet hazliu, Nicu Constantin a fost, în primul rând, unul dintre regii neîncoronaţi ai teatrului de revistă.
Cu ceva apariţii în filme, majoritatea de comedie, dar aproape nelipsit de la emisiunile de varietăţi de la TVR şi din nopţile magice de revelion de până în 89, ne-a înseninat adolescenţa şi copilăria cu scheciurile în care a jucat, cu cupletele făcute cu Alexandru Lulescu, Stela Popescu, Cristina Stamate, etc, cu momentele umoristice alături de cei mai mari actori de comedie pe care i-am avut vreodată.
S-a născut la malul mării, în fostul oraş Movilă (actualul Eforie Sud) din tată de origine albaneză şi mamă grecoaică. Ca să-şi poată întreţine familia a început să muncească de mic, mai întâi ca ajutor la bostănăria turcului Cadri, apoi vânzător de răcoritoare pe plajă, vânzător de lapte, vânzător de creveţi la cornet, vânzător de ziare, sacagiu, bagajist la gară, etc.
Cu toate astea, primele înclinaţii spre lumea artei încep să apară la vârsta de 12 ani când avea ocazia, odată cu venirea concediilor de vară, să vadă la Eforie o pleiadă de mari artişti: George Vraca, Gică Petrescu, Sergiu Malagamba, Ştefănescu-Goangă, Arta Florescu, Bimbo Mărculescu, etc.
Primul său spectacol a fost ţinut în Şcoala de Marină din Constanţa, când Nicu făcea parte din grupul „Trio Scaramuta”, şi a prezentat momentul satiric „Mâine vom fi pe mare”, în care lua peste picior pe cei din conducerea şcolii.
A urmat apoi Şcoala de Marină din Constanţa şi Şcoala de Arte din Bucureşti. La 16 ani, când a plecat de acasă, i-a spus mamei că va ajunge la cel mai bun teatru de revistă din Bucureşti. Şi aşa a fost...
Între anii 1960-2000, a activat şi a susţinut peste 9000 de reprezentaţii pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, printre care „La grădina Cărăbuş”, „Nu aduce ziua ce aduce noaptea”, „Jos pălăria!”, „Costică, ne vede lumea!”, „Cafeaua cu lapte de adio”, „Salutări de la Vasile”, „Mi se pare că mă-nsor!”, „Savoy, Savoy!”.
Ca filme, a jucat în „Împuşcături pe portativ”, „Vin cicliştii!”, „Lupuşor şi Mieluţu”, „Totul pentru fotbal”, „Am o idee!”, „S-a furat o bombă”, „Borvizomanii”, „Alo, aterizează străbunica!”, „Secretul lui Bachus”, etc.
Se ştie că iubea în egală măsură cramele şi echipa Rapid, astfel încât, la un derby în Giuleşti între Rapid-Steaua, prin anii 70, pe o înghesuială că nu puteai să arunci un ac, la un moment dat Nicu Constantin încerca să-şi facă cu greu loc printre spectatorii care ocupaseră, stând în fund, toate scările ce duceau spre gazon. Un pic deranjat de gălăgiosul „pardon, pardon!” al artistului, un spectator hâtru zice: „Unde tot vrei să cobori, bre, nea Nicule, că aici nu e cramă!”
În 2004, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, iar, în 2001, a devenit cetăţean de onoare al oraşului Eforie Sud.
Numai că, doar cu puţină vreme înainte de împlinirea vârstei de 70 de ani, este internat la Spitalul Militar din Bucureşti, cu grave probleme pulmonare. Respiră greu şi este mai tot timpul conectat la aparate.
După câteva săptămâni de la internarea sa (11 mai 2009), medicii sperau că s-a depăşit momentul critic. Actorul respira fără aparate, iar personalul spera să-l scoată cât mai repede de la terapie intensivă şi să-l mute într-un salon.
Însă situaţia s-a agravat iarăşi. Îşi petrece ziua de naştere (31 iulie) tot la terapie intensivă, însă cu o voinţă extraordinară reuşeşte să stea câteva ore deconectat de la aparate. Lucrurile merg, însă, din rău în mai rău.
După patru luni de stat în spital, pe 15 septembrie 2009, pe la ora 16.45, al doilea stop cardiorespirator survenit în acea zi îi opreşte definitiv bătaia firavă a inimii.
Nu se ştie de ce, muribunzii, înaintea ultimelor clipe de viaţă, dau semne de bruscă şi aparentă însănătoşire, ca o ultimă iluminare, un ultim şi fericit contact cu viaţa.
Astfel, după primul infarct avut la oara 14, Nicu s-a trezit, a respirat liber şi, în glumă, s-a adresat celor din jur: „Credeaţi că am murit?”.
Toţi credeau, însă, că chiar a scăpat! Doar că, după două ceasuri, la ora 16.45, cu o ultimă pâlpâire şi o ultimă luminiţă în ochi se stinge pentru totdeauna.
Este înmormântat la Eforie, în locul de veci cumpăat şi construit de el însuşi, încă din 1991, cum intri în cimitirul vechi, prima alee, prima criptă pe stânga. Acolo se odihneşte întru eternitate cel ce ne-a bucurat şi ne-a înveselit atâţia ani de zile cu zâmbetul său hazliu, unul dintre ultimii regi neîncoronaţi ai teatrului de revistă. Dumnezeu să te odihnească în pace, maestre!
