Va veni o vreme când, din păcate, vom vorbi despre toți marii actori în viaţă pe care îi cunoaștem ca şi cum am spune poveşti: „A fost odată...cutare” şi-apoi vom începe să înşirăm o lungă listă cu cei care au adus în viaţa noastră un strop de frumuseţe şi de veselie.
Şi, neîndoielnic, Jean Constantin se va afla printre primele nume ale marilor dispăruţi. Aşadar, „A fost odată...Jean Constantin!” Cu siguranţă vi-l amintiţi!
S-a născut la 21 august 1927 (deşi în buletin era trecut anul 1928) din mamă grecoaică şi tată român.
Care va să zică, mitul că ar fi de origine rromă n-are nici un fundament (în afara tenului său „mediteranean”), actorul însuşi n-a confirmat vreodată aceste zvonuri, dar nici nu le-a dezminţit, făcând numai haz de ele: „Eu mi-am jucat foarte bine rolurile de rrom şi am convins etnia, şi nu numai, că sunt de-al lor”.
La toate astea s-a adăugat faptul că, în multe filme, a fost distribuit în rol de ţigan: Parpanghel în seria „Haiducii”, Patraulea în seria „Brigada Diverse”, Floacă în „Ultimul cartuş”, Limbă în „Revanşa” şi „Supravieţuitorul”, etc.
„Eram şapte copii la părinţi şi era foarte greu. Tata a fost arhitect şi avea de făcut nişte clădiri în Bucureşti şi am stat cu dânsul vreo trei-patru ani. Şi-apoi m-am mutat înapoi la Constanţa”, povesteşte despre copilăria sa.
În tinereţe a muncit ca hamal în port (la fel ca Ilarion Ciobanu), apoi a lucrat ca normator la o fabrică din Constanţa, unde a pus bazele unei brigăzi artistice. Simţind că asta-i este menirea, debutează ca artist la Casa de Cultură din localitate.
Chiar dacă nu are studii de specialitate, la sfârşitul anului 1957, este primit la nou-înfiinţata secţie de estradă în cadrul Teatrului de Stat „Fantasio” din Constanţa, unde a rămas ca angajat până la pensionare.
Farmecul şi talentul nativ îl proiectează în atenţia regizorilor, care îl solicită mai întâi în „Haiducii”, apoi în „Prea mic pentru un război atât de mare” ori „Canarul şi viscolul”, până la seria „B.D.”-urilor, care îi aduc cu adevărat notorietate.
„Îmi place să joc şi-n filme, şi-n teatru, că din teatru am venit. Am jucat la Teatrul Naţional din Bucureşti în „O scrisoare pierdută” pe Pristanda, în regia lui Beligan. Am jucat, oh, dar pe unde n-am jucat în viaţa mea! Mă cunosc spectatorii, dacă-i zi! Noaptea-i mai greu”, spunea actorul.
„Pentru public am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Eu m-am achitat cu credinţă de fiecare dată. Vârsta îşi spune cuvântul, oricât zicem noi că rezistăm, că facem! Inima rămâne tânără (şi tocmai ea l-a trădat la final!), dar nu se poate. Ne cheamă Doamne...”
Iar, când vine vorba despre filme, adaugă: „Eu am avut noroc la viaţa mea de un colectiv extraordinar. Vorbesc despre cel de la „Toate pânzele sus” şi de la celelalte filme pe care le-am făcut. Eram o familie. M-a marcat „Toate pânzele sus”, mai ales Ismail: Acuma mâncam, pe urmă luptam. Asta faceam...”
Cu firea sa veselă, cu fantezia sa debordantă, cu aerul său jovial şi prietenos, era îndrăgit de mai toţi actorii cu care colabora: „Am colaborat foarte bine cu Toma Caragiu.
E un mare actor, mă mai certam cu el din când în când. Eu făceam naveta de la Constanţa şi mă aştepta în gară cu toată trupa, iar el comenta. Şi îl întreba cineva: „Ce aveţi, domnu’ Caragiu?”
Şi el gemea: „Eu, Toma Caragiu, aştept şatra în gară. Paştele mamii lui de ţigan! Îl omor şi o să fie un ţigan în minus în ţară!” Iar Sergiu Nicolaescu zicea: „Chemaţi-l pe Jean de la Constanţa, că am nevoie de un hoţ de buzunare!”
Numai că inima, pârdalnica de inimă, care timp de opt decenii a iubit, a sperat, a plâns, a râs, a început să dea semne de „nelinişte” şi s-a oprit de câteva ori, fapt care a dus la tot atâtea internări în spital, în ultimii ani de viaţă.
Ba mai mult, cu două luni înainte de a muri, Jean Constantin a trecut printr-un incident, la întoarcerea dintr-un turneu în Canada, pe aetoportul din Vancouver, care, poate, i-a grăbit sfârşitul.
Benone Sinulescu, cel care l-a însoţit pe regretatul actor în acel turneu, povesteşte: „După ce a trecut prin poarta de detectat metale, conform regulamentului, Jean a dus mâna la inimă, apoi a căzut jos ca secerat. Eram cu soţia mea, ne-am speriat teribil, ştiam că el mai suferise trei infarcturi, chiar credeam că a murit. Abia am reuşit să-l trezim din starea de leşin în care intrase. După câteva minute a zis că se simte bine şi că va face drumul până acasă”.
Numai că, în avion, starea actorului s-a înrăutăţit: „Cu chiu, cu vai am ajuns în România numai noi ştim cum, deoarece Jean respira foarte greu şi era tare speriat.
Târziu, ne-a mărturisit că avea montat un stimulator cardiac, care îi ajuta inima să bată normal. Nu înţeleg de ce nu avea la mână o hârtie semnată de medic.
Am înţeles că în situaţia lui avea interzis să treacă prin filtrul de control din aeroport. I-a făcut rău detectorul, pentru că stimulatorul s-a dat peste cap din cauza interferenţelor”, îşi aminteşte Benone.
Adevărul este că orice medic cardiolog instruieşte pacienţii ca, în momentul în care ajung într-un aeroport, să anunţe poarta de control, pentru a evita să treacă prin detectorul de metale, fiindcă se poate muri pe loc.
Dar, dacă atunci a scăpat, într-o zi de miercuri a sfârşitului lunii mai a anului 2010, doamna cea cernită a suflat peste el aburul rece al morţii şi i-a oprit definitiv inima.
Jean îşi dădea ultima suflare adunată într-un zâmbet îngheţat, ce i-a rămas întipărit pe chip, chiar şi după ce îi încremenise sângele în vene. Aşa l-au găsit, întins pe canapea, rudele sale, după ce au spart uşa apartamentului acestuia, îngrijorate că Jean nu răspunde.
A fost înmormântat în Cimitirul Central din municipiul Constanţa, pe aleea principală, acolo unde îşi au odihna veşnică şi alte personalităţi ale lumii culturale constănţene, cum ar fi Oleg Danovski, sau chiar partenerul de scenă al lui Jean Constantin, Gelu Manolache. Dumnezeu să te odihnească, maestre!
