În eseul său „Când nu mai îndrăznim să spunem nimic de teamă să nu fim priviți ca reacționari”, jurnalistul Thierry Keller denunță într-un interviu pentru Le Figaro, degradarea progresivă a lumii ideilor.
Thierry Keller este jurnalist și eseist, co-fondator al revistei Usbek & Rica. Tocmai a publicat Când nu mai îndrăznim să spunem nimic de teamă să nu aparem ca un reacţionar"
- -Sintagma „nu mai putem spune nimic” a devenit un clișeu. Nu înseamnă mai degrabă că nu mai îndrăznim să spunem nimic? A devenit autocenzura o marcă a vremurilor noastre?
Thierry KELLER. - Nu mai îndrăznim să spunem nimic, mai ales când suntem în stânga. Ne aflăm de fapt sub presiunea „ce vor spune oamenii”, așa cum a numit Léon Blum într-un celebru discurs din 29 august 1946 înaintea celui de-al 38-lea congres al Partidului Socialist Francez care se confrunta la acea vreme cu influența hegemonică a comuniștilor. Nu este adevărat că nu mai putem spune nimic, pentru că Franța este o adevărată democrație. Aici intervine mai degrabă problema fricii : ne este frică să spunem ceva revoltător și să fim numiți „reacționar” sau „fascist”.
Această teamă este înrădăcinată în dezbaterile în jurul problemelor de identitate: gen, rasă... Vechea stângă este incapabilă să-și reînnoiască doctrina asupra acestor întrebări, depășită de un stângism identitar care a vitrificat dezbaterea. În civilizația noastră digitală, fiecare individ nu se mai adresează societății, ci face cereri categorice. Frica poate fi simțită în ceea ce privește integritatea fizică a cuiva - ca cea suferită de profesori, sau mai mult în ceea ce privește integritatea morală - frica de moarte socială, de ostracizare și oprobriu, de care este greu de scăpat.
- Luați exemplul creatorului serialului Friends care și-a cerut scuze în fața acuzațiilor de ne-incluziune. Cerându-și scuze în fața inchizitorilor, nu pierdem mereu, nu suntem niciodată suficient de virtuoși?
Chiar și cei care sunt virtuoși în 2024 nu vor mai fi virtuoși în 2030. Căutarea perpetuă a purității este zadarnică. Trebuie să ridicăm capul și să dezbatem calm. O întreagă parte a elitor culturale se supune spiritului vremurilor încercând să prezinte o față bună și ținând un totem al invulnerabilității care se dezvăluie foarte repede a fi o iluzie.
- Ceea ce descrii ca fiind o nouă formă de progresism stângist se caracterizează în opinia ta prin nerăbdarea și caracterul său paradoxal reacționar? Nu este acesta doar continuum-ul unei vechi ideologii?
Lenin a numit stângismul o „boală a copilăriei”: ca și copiii, progresistii sunt nerăbdători cu realitatea, care nu merge niciodată suficient de repede sau suficient de departe pentru ei. Se caracterizează printr-o atitudine puerilă în dezbaterea democratică: dacă totul poate fi discutat, cineva poate fi foarte repede desemnat pentru răzbunare.
Pe măsură ce stângismul își impune violent codurile, o parte a stângii de bună-credință este împinsă în tabăra de reacție.
Thierry Keller
Înainte, când stânga era majoritară în țară, progresismul stângist era minoritar. Ideea superiorității libertății domnea încă în marea familie a stângii. Stânga democratică a câștigat în valori, dar a pierdut în reprezentarea sa politică; a făcut apoi loc unui nou stângism, identitatea de stânga. Fenomenul este nou în amploarea sa. Progresistii întâmpină dificultăți în a admite avansurile înregistrate în timpul nostru. Dacă aparțineți unei minorități, este mai bine să trăiți în 2023 decât în 1924.
- Noile ideologii progresiste înfloresc pentru că Occidentul a atins o formă de apogeu, explicați dumneavoastră. Cărțile sunt rejucate odată cu ascensiunea Chinei, revenirea războiului în Europa, atacuri etc.?
Progresismul de stânga cultural a prosperat pe baza succesului Occidentului care acum nu mai are un proiect. Evenimentele pe care le citați sunt doar o întoarcere la realitate împotriva căreia stângismul pueril riscă să se prăbușească: pe chestiunea antisemitismului, imigrației, democrației...
- Apariția unui nou progresism de stânga cultural nu se încadrează în logica mișcării de stânga teoretizate de Albert Thibaudet, și anume că cele mai de stânga curente sunt constant deportate spre centru apoi spre dreapta de noile forțe care apar în extrema stângă? ?
Pe măsură ce progresismul stângist își impune violent codurile, o parte a stângii de bună-credință este împinsă în tabăra de reacționari. În timp ce mulți din jurul meu încep să devină cu adevărat reacționari, eu încă pretind afilierea mea ideologică cu stânga. O stângă universalistă este încă posibilă și nu trebuie să abdicam de la perspectiva generală a emancipării. S-ar putea să fim tentați de remarci de natură reacționară, dar trebuie să ne întoarcem în schimb la fundamente: să rămânem feminiști și anti-rasiști, dar să rămânem cu adevărat așa. O parte din tabăra feministă de astăzi este extrem de deranjată cu ceea ce se întâmplă în suburbii și în țările în care femeile caută să se emancipeze și să-și rupă vălurile. Singura soluție este redescoperirea universalismului de stânga. Dezbaterile în jurul wokismului sunt mai puternice decât oriunde în Franța, datorită rezistenței tradiției noastre republicane.
