Zeul şi regele

Aş fi vrut să scriu despre fotbal, însă înfrângerea din meciul cu Italia a fost prea dureroasă, nemeritată chiar. ŞI parcă aş lăsa să mai treacă o zi-două pentru a se mai aşeza lucrurile! Mi-e teamă că acum, la cald, pot greşi, pot fi nedrept, cu o echipă care, orice s-ar spune, s-a bătut de la egal la egal şi se poate bate cu oricare dintre marile echipe ale lumii. Oricum, România este în primele opt reprezentative ale Europei şi-n primele zece ale lumii la această oră. România n-a ajuns uşor aici. Au fost zece ani de muncă şi dăruire pentru echipa naţională, zece ani de calificări repetate, atât la europene, cât şi la mondiale, zece ani în care zeul fotbal a devenit întâiul zeu al românilor. Hai să fim realişti, dar mai ales sinceri cu noi înşine, în aceşti zece ani postrevoluţionari singurul domeniu în care România a excelat a fost fotbalul la nivel de echipă naţională. N-am vrut să scriu astăzi despre echipa României, dar uite că mi-au luat-o cuvintele înainte, aşternându-se pe hârtie parcă împotriva voinţei mele, Hagi este marele înfrânt al acestui Campionat European. El, cel mai mare jucător român al tuturor timpurilor, duce pe umeri povara  neîmplinirilor noastre din Belgia şi Olanda. Meritat şi nemeritat. Meritat pentru că a fost excesiv de nervos, nervos cum nu l-am văzut niciodată, nervos mai ales când nu trebuia, meritat pentru că el a fost căpitanul echipei, liderul ei, cel care trebuia să le insufle jucătorilor acea motivaţie de care aveau atâta nevoie. Cred, sper să nu mă înşel, că a făcut-o mai bine când s-a aflat pe banca de rezerve. Asta nu înseamnă că Hagi nu trebuia să joace în meciul cu Italia. Am crezut şi înainte de meci că Hagi trebuie să fie în teren, cred şi acum, după înfrângerea cu Italia, când ştim cu toţii ce s-a întâmplat. Meritat, ca să continu ideea, pentru că şi-a lăsat echipa în zece, fără căpitanul ei, exact atunci când aceasta avea mai multă nevoie de el. Meritat, ştiind că pentru 90 de minute o ţară-ntreagă şi-a pus spernaţele în el, milioane de oameni  îi acordaseră încrederea. Marle învins, Gheorghe Hagi, trăieşte şi nemeritat această, aş  putea-o numi fără  exagerare, dramă, pentru că - recunosc, spre deosebire de argumentele cât se poate de exacte de dinainte, aici argumentele mele sunt sentimentale dar asta nu înseamnă că nu sunt la fel de valabile - pentru că, spuneam, a avut un mare ghinion. În primul rând a primit două cartonaşe galbene prea uşor, nemeritat aş spune. Pentru că după meciul cu Anglia a intrat în teren, cu italienii, apăsat de faptul că România a putut şi fără el, marele jucător, liderul ei, marele campion. Lucru ce l-a ambiţionat, nu rădeţi, mai mult decât trebuie. Hagi a intrat pe teren cu o înverşunare extraordinară, dar negativă, din păcate. ŞI a mai intrat în teren să demonstreze ceea ce nu reuşise în celelalte două meciuri: că a rămas, în ciuda trecerii anilor, Gheorghe Hagi, marele Gheorghe Hagi. N-a fost să fie aşa! Poate că oboseala acumulată după un sezon greu şi lung, poate vârsta, poate ambiţia nemăsurată, poate toate la un loc au făcut din Hagi un învins. Declinul  lui Hagi a început la finala câştigată de Galatasaray cu Arsenal. Atunci a primit cartonaş roşu, neputând juca până la capăt meciul şi neputându-se bucura din teren de câştigarea unui  trofeu pentru obţinerea căruia şi el a contribuit, poate cel mai mult, oricum din plin. Bioritmul lui Hagi s-a fracturat atunci, a căzut atunci şi a tot coborât până-n momentul elimnării din meciul cu Italia. A fost un moment în care agonia lui Hagi putea să se transforme în  extazul acestuia şi-n revenirea echipei României. Atunci când mingea tirmisă de el, la 1-0, spre poarta italienilor a întâlnit bara. A fost momentul când viaţa a devenit nedreaptă pentru un jucător care nu înşelase niciodată zeul fotbal! Un zeu care pe el, Gică Hagi, îl făcuse rege. Viaţa a fost nedreaptă, iar zeul şi-a întors pentru o clipă faţa de la Hagi, ignorându-l. De-asta cred că, înşelat, chiar dacă o singură dată, de cel care i-a pus coroana pe cap, Hagi nu se poate opri aici. Hagi trebuie să continue, inclusiv la echipa naţională. Hagi trebuie să redevină marele învingător. El nu va putea să mestece înfrângerea de-acum niciodată, decât continuând să joace. Un mare jucător are nevoie pentru a supravieţui de o retragere pe măsura  carierei lui. Cu el echipa României va trebui, destul de curând, să atace elita fobtalului mondial, să-şi propună de-aici înainte primele patru locuri, indiferent de competiţie. A demonstrat acum că poate acest lucru. Cu puţină şansă chiar putea reuşi. I-a lipsit pentru asta, paradoxal, cel mai mare jucător al ei: Gheorghe Hagi. Înfrânt acum tocmai pentru a I se da şansa unui ultim câtec de lebădă.