Şoseaua se frânge şi culorile toamnei, pădurile roşii şI galbene se pierd dintr-odată de parcă cineva s-a grăbit şi a schimbat greşit decorurile. E puţin trecut de jumătatea lui octombrie şI toamna la munte a avut parte de-un sărut rece şi alb al iernii. Un sărut venit pe nepregătite, neaşeptat, fără preludiu, un sărut care a sfâşiat toate culorile ruginii, acoperindu-le cu zăpadă. Ca într-un tablou autentic de toamnă, la munte, cu multe culori înconjurând verdele, lăsat la îndemâna copiilor care n-au înmiuat pensula decât în alb, jucându-e peste ceea ce pictorul anotimp colorase până atunci. Vineri dimineaţă m-am trezit într-un alt film, cu brazi încărcaţi de zăpadă, cu copacii plini de frunze aplecându-se până la pământ sub greutatea zăpezii, rupându-se chiar. Şi asta pentru că erau obişnuiţi să primească iarna goi, nu ca acum, prea fragili pentru câtă zăpadă puteau să ţină frunzele. Îi trădase toamna şi o dată cu ea frunzele care însemnau pentru ei de această dată un fel de sinucidere colectivă. În egoismul lor, frunzele n-ar fi vrut să plece singure, ar fi vrut să ia cu ele şi copacii ca într-o răzvrătire în sânul naturii, în care sensul existenţei îşi pierde rostul. În tabloul ăsta mirific de iarnă, dacă ai fi şters cu mâna albul orbitor, ai fi descoperit dedesubt jarul toamnei, zbătându-se şi agonizând, ţipând durereos în nişte culori nemaivăzute şi nemaiauzite. Dincolo de Bran, la Moeciu, pe un drum de ţară care taie curţile oamenilor a nins, ca peste tot la munte în acetse zile, mai devreme decât de obicei. De câte ori voi trece pe acest drum de ţară se va răsuci în mine şi mă va sfâşia ca acum imaginea merelor roşii strălucind deasupra mantiei de zăpadă, de parcă ar fi fost nişte globuri din copilărie agăţate în pomul de iarnă.
P.S.: Intenţionat n-am scris niciun cuvânt astăzi despre referendum. O voi face mâine, când lucrurile se vor mai limpezi în privinţa rezultatelor.
