Mai în glumă, mai în serios, vine o vreme când trebuie să te gândeşti la viaţa de apoi. De ajungi în Rai sau Iad, este “meritul” celor care te vor îndruma pe care dintre poteci să porneşti. Dacă eşti vigilent din timpul vieţii şi-ţi faci cruci multe şi dese, poate că Cel de Sus te va ierta de păcate. După drumul pe care vrei să apuci, trebuie să te gândeşti în ce loc îţi vei petrece viaţa veşnică. Şi ca orice om care se respectă, scoţi repede ceva mărunţiş de prin buzunare, cam un miliard, şi-ţi tragi un palat în Ghencea sau Bellu de n-a văzut Parisul! Numai contează vârstra sau sexul, culoarea politică sau apartenenţa la vreo religie sau alta. Când vine doamna cu coasa, nimeni nu te mai întreabă de nimic. Măi, să fie! Să ne fie atât de frică de întunericul veşnic, încât să nu mai vedem frumuseţea de soare ce-şi întinde razele până jos aici, lângă noi, muritorii de rând, să nu ne mai uităm la frunzele ruginii ce au început să dea iarna prin parc, să nu mai privim vreun apus de soare sau vreun răsărit de lună, să nu mai mirsoim din colţul unghiului drept vreo floare-albastră, să nu-l mai citim măcar o dată pe Eminescu… Măi, să fie! Să treci pe lângă vreo biserică şi să nu-ţi mai faci semnul crucii de teama de apoi? Nici măcar cu vărful limbii în cerul gurii? Măi, să fie! Mai bine să investim în viaţă şi-n frumos şi-o să vedeţi ce bine o să ne mai simţim. Aţi încercat, domnule Cataramă?
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
