Parcă-i şi văd pe părinţii mei aşteptând cu emoţie la un punct de frontieră să treacă dincolo, să pună piciorul pentru prima dată pe pământul unei ţări occidentale. N-au apucat să vadă până acum Parisul, Madridul sau alte mari capitale europene, şi ca ei sunt milioane şi milioane de români şi mă întreb dacă nu cumva pentru ei nu e prea târziu. Dacă nu cumva, pentru ei “paşaportul de la 1 ianuarie 2002” nu mai deschide nici o graniţă, dacă nu cumva ei privesc acest paşaport ca pe un obiect de colecţie şi atât. Pentru foarte mulţi dintre români, acestă libertate vine prea târziu. S-au obşnuit atât de mult cu colivia încât, şi acum, când ea nu mai există, îi simt gratiile. Ce dramă: să nu părăseşti niciodată, până astăzi, România, pentru că “nu se putea”, iar acum să nu poţi călători pentru că “nu poţi”. Şi-n definitiv au fost mulţi care n-ar fi plecat nici pe vremea comunismului, chiar dacă le-ar fi fost oferită această şansă. Şi atunci, printre paradoxurile noastre de popor balcanic şi latin totodată, te întrebi dacă aveam nevoie de această libertate. Răspunsul este DA, un DA mare cât toată aşteptarea milioanelor de români care s-au umilit pe la cozile diferitelor ambasade, un DA mare cât toată suferinţa celor care n-au putut să călătoreacsă până acum, un DA mare cât toată suferinţa celor care au stat, mai ales înainte de '89, despărţiţi de cei dragi. Cred că e o libertate greu câştigată şi o libertate grea, care ne obligă. O să mergem cu teamă pe străzile Romei, de exemplu, să nu deranjăm pe cineva, să nu spargem ceva, să nu incomodăm un cetăţean comunitar care s-a obişnuit cu libertatea asta de când se ştie. Mi-e teamă să nu ne sufoce această libertate, mi-e teamă, în sfârşit, să n-o pierdem. Constat că această mare libertate câştigată, acestă mare bucurie aduce, pentru mine cel puţin, mai multe temeri decât ar fi adus respingerea ridicării vizelor. Nu cred că va fi mare înghesuială la graniţă după 1 ianuarie 2002. Sau, mai bine zis, nu cred că se vor înghesui cei care au visat, ani şi ani, că într-o bună zi se vor plimba cu bicicleta prin sudul Franţei sau cei care s-au imaginat de neumărate ori într-o barcăpe canalele Veneţiei. Nu, aceştia vor mai închide şi deschide o dată ochii pentru a se convinge că e adevărat şi abia după aceea... vor începe să viseze din nou. Şi mai e problema celor 100 de euro/zi de persoană. O problemă pentru foarte mulţi, din nefricire. Închipuiţi-vă că unei familii de patru persoane cu venituri medii îi e aproape imposibil să aibă 1.200 de dolari, cât “costă” un sejur de trei zile. Rămâne aşadar pentru prea mulţi bucuria acestei libertăţi doar pe hârtie. Şi în gând. Să sperăm că în viitorula propiat n-o să mai existe nici clauza asta. Se vor înghesui, în schimb, prin punctele de vamă cei care au făcut o meserie din asta. Cei are au făcut din lebede, prin anumite ţări, o specie pe cale de dispariţie, cei care în toţi aceşti ani au răsărit ca nişte ciperci prin marile capitale europene, cu fustelelor mari şi urât colorate. Să seprăm că-n aceste oraşe specia asta va fi ea, la rându-i, pe cale de dispariţie. Tot stau şI mi-i închipui pe ai mei, pe părinţii mei, într-o maşină la graniţa unei ţări occidentale, tăcuţi, nemişcaţi, cu teama în suflet că o dată trecuţi dincolo se vor rătăci, se vor pierde şi, cu puţina lor rusă, învăţată în şcoală, nu vor ajunge nicăieri...
