Nu cred că mai este cazul să vă spun că suntem un popor chinuit! Suferinţa ne vine mănuşă, bucuria dacă nu ne deranjează cu siguranţă nu ştim să avem parte de ea.
Putem duce în spinare nereuşite cu nemiluita, n-avem parte de atâtea nereuşite câte putem noi duce, dar nu ne daţi să cărăm o victorie. O să ne cocoeşze, o să ne chinuiască, n-o să ştim a cui e, nu ştim cum o s-o împărţim.
E atât de greu de digerat invitarea noastră în NATO. După atâtea răbdări prăjite, după atâta ciorbă de ştevie, am cam uitat gustul victoriei. De-aia, la început, ni s-a părut prea dulce, apoi imediat ni s-a aplecat dintr-o dată, pentru ca în cele din urmă să ni se pară amară.
Văzând cum se despică firul în patru, stau şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă la Praga eram invitaţi să rămânem acasă.
Paradoxal, noi începem să avem o problemă abia acum, după ce a răsărit soaerle şi pestrada noastră, ba chiar şi curcubeul. Curcubeul arde şi ţara se piaptănă!
