Un tren de noapte

Uneori pare atât de simplu să scrii despre toamnă. Alteori, toamna vine ca o durere-n piept şi cuvintele nu mai au sens, nu mai au căutare. Ce este foarte ciudat în neînţelegerea anotimpurilor e faptul că ştii întotdeauna când vin, dar niciodată când pleacă. Asta şi pentru că sosirea unui anotimp coincide cu plecarea celuilalt.  Anul acesta, toamna mai mult s-a insinuat decât a venit. Într-o seară de septembrie am crezut pentru o clipă că un tren oarecare care alerga undeva, în noapte, va reuşi să răsucească timpul şi va aduce vara înapoi. Un tren de noapte, ca o ultimă zvârcolire în aer pentru supraviţuirea unui anotimp aflat pe patul  de moarte. Un tren de noapte, ca o ultimă şansă oferită unui condamnat la moarte aflat în faţa plutonului de execuţie. Pentru încă un scrâşnet de roţi, încă o zi de abandon în braţele verii, încă un semnal de alarmă tras într-o ultimă haltă a desfrâului pentru soare şi oameni. Un tren de noapte, gata să-şi abandoneze  şinele de dragul unei nopţi de dragoste pe câmpul ars de soare al verii. Uneori disperarea verii  înaintea despărţirii de lume e mai  frumoasă decât venirea toamnei. Dar cine mai are timp să simtă toate astea? Cine mai are timp să asculte un tren. Şi, pe deasupra, să mai şi creadă că trenul ăsta reprezintă ultima răzvrătire a verii scurgându-se în sângele toamnei? Să te ferească Dumnezu de cutezanţa unui sentiment frumos în lumea asta, că te ia, Doamne iartă-mă, dracul.