In ultimul articol de saptamana trecuta, lipsa de spatiu m-a impiedicat sa scriu tot ceea ce am vrut despre munca la romani, saptamana de lucru si asa mai departe. Revin astazi spunand ca exista foarte multi angajati la companiile private, majoritatea tineri, pentru care nu exista program! Exista doar o imensa dorinta de a reusi ceea ce fac, iar daca-I prind orele 22:00 sau chiar 23:00 in companie nu este o intamplare. Ba chiar, as spune, o obisnuinta.
Sunt oameni care nu stiu ce inseamna casa, familie, iar uneori nici masa. Poate ca nu toti isi iubesc profesia pana intr-acolo incat s-o confunde cu viata, dar inteleg mai bine ca multi altii ca e singura sansa de a razbate, de a-si implini visele, de a face cariera chiar. Nu i-a adus in starea asta nici Guvernul, nici parintii, poate nici viata, ci o imensa dorinta de a reusi si de a demonstra, in primul rand lor, ca sunt in stare pur si simplu sa fie buni.
E foarte importanta determinarea in astfel de cazuri si probabil ca sunt multi cei care cred ca aceasta vine daca o data cu ea vin si banii. Multi bani.
Ei bine, lucrurile nu stau deloc asa. Oamenii de care scriam in articolul de fata au avut la inceput, atunci cand au fost angajati, salarii pentru care nu i-ar fi invidiat nimeni. Asadar, nu salariul de la angajare e problema pentru cineva care isi doreste sa reuseasca. Din pacate, in multe dintre companiile de stat persista mentalitatea conform careia "ei se fac ca ne platesc, noi ne (pre)facem ca muncim". Sau, ma rog, invers. E acelasi lucru. Pacaleala asta reciproca nu face altceva decat sa dauneze ambelor parti. Iar daca pe termen scurt ea poate parea castigatoare, avantajoasa, pe termen lung, ea este de-a dreptul falimentara.
Cred, dupa experienta acestor ani postrevolutionari, ca indemnul "la munca" nu-si mai are rostul in Romania aflata la inceputul secolului XXI. "Indemnul " trebuie sa vina din interiorul fiecaruia dintre noi. Altfel n-are nici un rost.
