Şerpii ăştia mari de metal nu vor să mai plece astăzi din gară, iar Moş Nicolae a îngheţat aşteptând să se urnească namila asta rece. Ar fi trebit să-l ducă acasă în această dimineaţă, pentru că avea de pus câte ceva în ghetuţele copiilor lui. Dar n-a fost să fie. Domnul Crăciun a hotărât ca oamenii lui de la „Solidaritatea” să nu dea drumul trenurilor pe şine. Degeaba i-a implorat Moş Nicolae. Oamenii forfoteau pe peroane într-un zumzet înfiorător. Nu a avut vlagă să strige: „Eu sunt Moş Nicolae!” Poate s-ar fi încumetat cineva să dea viaţă şerpilor de metal. Măcar până mâine. Dar unde şi la cine să strigiĂ Erau şi ei tot nişte Moşi Nicolae întârziaţi. Chiar mai întârziaţi decât el. Nu apucaseră nici măcar să treacă prin piaţă ca să cumpere niscaiva mere şi covrigi. Atunci şi-a luat traista la spinare şi a plecat. Până la amurg, ar putea ajunge acasă. Numai să nu ningă. Troienele i-ar putea îngreuna paşii şi n-ar mai ajunge la timp. Doar dacă umilinţa nu i-ar fi prea mare, ar putea face autostopul pe şosea. S-o-ndura vreun Moş Nicolae mai bogat să-l găzduiască pe bancheta din spate ca să ajungă înainte să-i adoarmă pruncii. Dar poate o să găsească domnul Crăciun un tren care să plece din gară de Moş Nicolae.
MARIUS TUCĂ
