Parcă eram într-un tren care tăia noaptea în două amintiri cuibărite în genele unui somn care nu mai voia să vină. Doar mă amăgea suficient cât să nu ştiu unde sunt, ce e realitate şi ce ar fi putut fi vis.
Coborâsem din munţi, din câte îmi aduceam aminte. Încă mai purtăm în mine urcuşurile lungi şi dureros de frumoase ale Făgăraşului şi acum îmi desenam în minte fiecare potecă, fiecare hău, fiecare tablou cu care nu ştiam ce să fac, unde să-l agăţ în sufletul meu. Eram într-un tren care n-avea nimic, în afară de zgomotul roţilor pe linia ferată, care să-mi spună unde sunt, încotro mă duc şi, mai ales, cine sunt.
Era un tren al inconştientei vârste de 20 de ani, pe care nu-l putea opri nimeni, un tren fără naş, fără reguli, un tren care mergea cu toate semnalele de alarmă trase. Poate că n-aş fi aflat nici până-n ziua de astăzi cine sunt dacă nu-mi sărea în ajutor pământul. Pământul de pe tălpile bocancilor atârnaţi de rucsac. Pământul care mirosea atât de tare a munte, a fân şi a depărtare. Era tocmai direcţia spre care mersesem - pe care o căutasem ani întregi, fără s-o găsesc, poate fără să-mi doresc cu adevărat s-o găsesc, era depărtarea.
De la nimic spre depărtare, de la început spre depărtare, deşi iarăşi de la capăt spre depărtare. Era un tren al inconştienţei. Începeam să-mi aduc aminte, plecat spre depărtare. Mă urcasem în el cu acelaşi curaj cu care vrei să trăieşti viaţa sau, la fel de bine, cu acelaşi curaj cu care ţi-ai lua-o. Este locul acela strâmt al punţii, unde viaţa şi moartea se pot întâlni din întâmplare. Aşadar, eram într-un tren, plecat spre depărtare, fără identitate, fără greutate, doar cu un bagaj care avea să nu-şi mai aibă rostul spre dimineaţă. Când ferestrele trenului s-au deschis toate că să vadă marea. Marea, capăt de linie, dar şi frontiera într-un vis în care inconştienta bate viaţă şi realitatea laolaltă, marea ca un punct al depărtării în care poţi să-ţi domoleşti disperarea. Sau, dimpotrivă, de a o lăsa în voie, să-şi facă de cap. Disperarea de a trăi uneori cu inconştienţa de la 20 de ani. O vârstă întipărită undeva în sângele meu că o floare de colţ pe talpa unui bocanc de munte.
Eram într-un tren pe o rută a depărtării, ajungeam şi la mare parcă sau, poate nu-mi aduc bine aminte, era o rută a inconştienţei. Urma să cobor într-o gară din care furaseră tocmai calea ferată, eram într-un tren...
