Sătea lângă el. Îl privea ca pe Sfinetel Moaşte. Oboseala şi căldura aproape că-l doborâseră. Numai rezistenţa şi încăpăţânarea îl ţinuseră treaz până la ora asta târzie din noapte. Îi treceau prin minte, uitându-se la el, toate discuţiile, toate negocierile pe care le vausese până acum. Se ţinuse tare! Viaţa îl învăţase să nu dea înapoi niciodată. Dar acum parcă fusese mai greu ca nicodată. Asta şi pentru că la mijloc se aflaţara, interesele ei. Telefonul se încăpăţâna să nu sune. Ridică receptorul să se asigure că funcţionează, că nu s-a găsit cineva să facă o glumă proastă şi să-l debranşeze. Tonul îi ţiui în ureche, făcându-l să stea şi mai atent ca până atunci, brusc, îşi aminti cum a laut drumul Capitalei, cum a intrat în politică, cum ajunsese ministru şi, mai ales, cum se luase la trântă cu dolarul. Fusese o luptă pe viaţă şi pe moarte. Norocul lui fusese că Mugur Isărescu aruncase prosopul. Altfel, acum altul ar fi stat lângă telefon să aştepte vestea. Şi poate că n-ar fi stat atât de încordat dacă nu apuca să facă acea declaraţie presei. Spusese: “Aştept telefon de la FMI până la noapte, la ora 1.00, dacă nu până mâine dimineaţă la ora 10.00, să-mi comunice data exactă la care vor lua în discuţie acordul cu noi”. Telefonul începu să sune. El, ministrul finanţelor, Decebal Traian Remeş, se repezi să răspundă. “Alo, familia Burebista?”, se auzi de la celălalt capăt al firului. “Nu, bâgui el încurcat, greşeală”. “Vă rog să mă scuzaţi!”, spune vocea din telefon. Cineva făcuse o glumă proastă, îşi zise, sau, pur şi simplu, fusese greşeală. După ce puse telefonul în furcă adormi instantaneu. Visa că se lua iar la trântă cu dolarul. Era hotărât să-l învingă de această dată.
MARIUS TUCĂ
