Bucurestiul are ceva frumos la inceputul verii.
Atunci cand asfaltul n-a apucat sa devina fierbinte, Bucurestiul are ceva din racoarea unui zbor de fluture, se simte de parca se ridica deasupra si da din aripi, ramanand fara greutate si miroase a proaspat, a vechi si frumos, miroase a catifea uda si a piatra, miroase aidoma unui amestec de primavara si vara imbratisate inaintea despartirii.
Devine frumos cu totul, cu case vechi, cu istoriile lor nespuse, cu copiii din fata blocului, cu gradini, cu caldaramuri, cu parcuri si povesti. E perioada aia a lui in care e fermecator fara sa se faca nimic, e perioada in care te poate cuceri pe loc fara sa-si tradeze adormitele cicatrice si boli care-i bantuie tot, mai putin sufletul. Pentru ca e perioada in care-si lasa sa umble pe strazi, nestingherit si necazut, sufletul.
Sufletul orasului bantuie, la randul sau, de amintirile urate ale trecutului si durerile prezentului. Din nefericire, pentru el n-o sa se organizeze niciodata alegeri pentru primaria sufletului sau, sau poate ca e mai bine asa, daca ne permite macar o data pe an sa-i deslusim farmecul, frumusetea, puterea.
E tresarirea lui de orgoliu, e tresarirea de... boier, care, dupa ce a trait ani grei de suferinta, se revolta fie si pentru o clipa impotriva mizeriei, marlaniei si prostului-gust, inundandu-se cu frumos ca intr-un gest care-i asigura supravietuirea. Un aer nevazut, ca un liant, ii contopeste strazile, cladirile, oamenii, copacii si-l face irezistibil, dar in egala masura si fragil, vulnerabil, lasandu-se descoperit asa cum o face arareori, poate o singura data pe an.
E ca un dar ce-l face tuturor indragostitilor sai, care-l poarta in suflet fie si doar ca pe un taram pe care sentimentele frumoase au gasit de cuviinta sa ia nastere.
