Ieri dimineata toate strazile erau pustii. Plutea deasupra lor un aer care avea ceva de inceput de lume in el. Iti venea sa iei viata de la capat, dar totodata sa nu renunti la nimic din ceea ce traisei pana atunci, din ceea ce capatasei.
Sa incepi o alta viata cu acelasi trecut. Sa incerci sa fii altfel, altul, dar sa nu te schimbi prea mult, doar sa devii mai bun, mai luminos, mai ingaduitor, mai puternic! Cred ca Invierea Domnului da fiecaruia dintre noi un strop de speranta, pentru ca noi s-o transformam mai apoi in ceea ce vrem. Invierea Lui are loc si-n fiecare dintre noi, iar noi trebuie sa-nvatam o data cu trecerea timpului sa deslusim tainele acestui miracol al crestinatatii, trairea lui.
Si acest lucru se poate face in primul rand prin credinta. Ea este de multe ori cea care-ti da puterea sa mergi mai departe, ea este cea care iti aduna toate energiile si face posibila speranta, cum tot la fel de bine credinta poate sa insemne echilibru. Care unori e mai important decat zborul. Mereu si mereu ne intoarcem la credinta, la lumina, pentru ca apoi sa cutezam a visa la zbor.
Si strazile erau atat de pustii. Atat de pustii incat ai fi putut sa te pierzi, sa te ratacesti mergand pe ele. Trebuia sa stii foarte bine incotro vrei sa mergi, unde vrei sa ajungi, altfel orizontul nu-ti spunea mare lucru.
Ba, mai mult, semana si el cu o strada pustie care-si asteapta ratacitii ca sa-i duca unde crede ea de cuviinta.
